Iubirile unui pescar – povestiri pescaresti si de viata.

 Mocanu Gheorghe

                                           Virgil Stan – “Iubirile unui pescar”

EdituraDigital Data” Cluj – 2010 – 206 pag

Nu l-am cunoscut personal pe autor, deşi am realizat prefaţa acestui volum, decât joi, 20 mai 2010, cu câteva minute înainte de a intra în sala Bibliotecii “V.A.Urechia” din Galaţi, unde a avut loc lansarea. Dar i-am citit cartea… Ar fi fost culmea să-i fac prefaţa fără să i-o citesc, deşi, astăzi, nu mă mai surprinde nimic, că am luat parte la destule manifestări unde vorbeau scriitorii noştri, mai mult despre autor, decât despre carte, pentru nu o citiseră, iar pe autor îl cunoşteau de-o viaţă sau de la şpriţuri. Aşa că, voi vorbi despre volumul acesta, Iubirile unui pescar şi nu despre autorul ei. O carte care – să zicem! – va stârni interesul cititorilor, dar şi al criticii literare, căci, în aceste vremuri înfiorate, când mulţi dintre creatorii de literatură îşi drenează osârdiile spre forma versificată, Virgil Stan, un dobrogean prieten cu apele şi peştii, cu ţărmurile şi valurile, dar şi cu femeile frumoase, aruncă undiţa spre noi, încercând să ne prindă cu această carte de proză, scrisă din suflet şi pentru suflet, despre oamenii şi locurile copilăriei sale, despre viaţa sa amoroasă, despre destinul său.

Mesajul cărţii este unul cât se poate de simplu, şi anume, ca să-l citez pe Euripide, “dragostea este tot ce avem şi singura modalitate de a ne ajuta unul pe celălalt”, iar drumul pentru a obţine pacea interioară constă în a finaliza lucrurile pe care le-ai început.

Virgil Stan a început să iubească din tinereţe, de când, probabil, la orizontul Mării Negre, a observat, cu ochii adolescentului, primul trup de femeie. Apoi a zărit peştii, de care nu s-a putut despărţi niciodată.

Iubirile lui sunt peştii şi femeile frumoase. El încearcă să finalizeze lucrurile pe care le-a început atunci, prin aceste cărţi scrise din obsesiile lui, propunându-ne astfel o literatură intimistă.

Iubirile unui perscar nu este o carte cu aspect vetust, deci nu are acel aer de învechit, arhaic, demodat. Este un volum de dragoste în cheie masculină, ceea ce mi se pare foarte interesant, având în vedere tendinţa mai mult a autorilor-femei de a se apleca asupra acestui gen de literatură.

Cititorul mai cult ar putea să-şi amintească faptul că Stendhal a scris un tratat despre dragoste, sau tipurile de amor propuse de Gib Mihăiescu în romanele sale. Ei, nu! Nu este un asemenea tip de amor ceea ce ne propune Virgil Stan. El nu sondează subconştientul, fapt ce i-ar fi conferit o mai mare doză de modernitate. El descrie simplu şi fără ocolişuri, fără intrări în domenii romantice sau în subconştient, un act de dragoste unică, aşa cum l-a perceput el la vremea respectivă şi aşa cum vrea să-l transmită cititorului.

Deci, cred că merită citit, pentru simplul fapt că – şi acum îmi vin în minte cuvintele regretatului Prof. dr. Ion Rotaru, cel care a scris „O istorie a literaturii române” – M-am săturat de amatorismul „profesioniştilor”- cu ghilimelele de rigoare, familiarizaţi cu…umanioarele, pândiţi de amatorismul rutinier şi adesea leşinat, lipsit de vlagă, de spontaneitate, de prospeţime”. Şi atunci, vă îndemn să vă lăsaţi seduşi de povestirile domnului Stan, care ne propun un exerciţiu: acela de a privi lumea şi dragostea, fie ea pentru natură, fie pentru femeie, de pe un ţărm. De pe ţărmul mării noastre. Aşa cum o vede dobrogeanul îndrăgostit incurabil, căci atunci când iubeşti pe cineva şi îl pierzi, îl cauţi mereu. Marea este o atracţie, iar noi, cei din alte părţi ale ţării, nu-i rezistăm, şi o căutăm mereu. Ştim că de acolo porneşte melancolia. Dar, tot de acolo, porneşte şi zbuciumul valurilor. Sufletul domnului Stan este unul zbuciumat.

Lectura paginilor de dragoste este inedită şi autorul încearcă să ne descrie lupta sa cu destinul implacabil, care ne demonstrează că în viaţa oricui se întâmplă ca oamenii să vină şi să plece şi trebuie să-l accepte aşa cum este, dar luptând pentru el, pentru că nu contează cât trăieşti, important este să trăieşti o clipă pentru care merită să mori.

Cartea este scrisă într-un ritm alert, cu nerv şi vitalitate, dar şi cu lirism, cu multe expuneri scurte, fără înflorituri sau figuri de stil sofisticate, ceea ce va determina cititorul să întoarcă pagina, tot mai interesat de evoluţia acţiunii sau conflictului din fiecare capitol al cărţii, dar şi al vieţii povestitorului. Vom observa pagini scrise cu generozitate şi rigurozitate, uneori cu detalii de monografist şi de portretist, atent să ne informeze şi să ne descrie, cu date concrete, momente importante din viaţa sa, prin care doreşte să împărtăşească semenilor săi întâmplări şi amintiri din această parte a ţării, plină de farmec şi inedit, cu bune şi rele, dar mai ales, cu dorinţa de a se dărui pe deplin cititorului.

Şi pentru că nu vreau să plictisesc, rolul meu fiind acela de a vă incita la lectură, am să vă propun câteva fraze extrase din carte, poate, d-l Stan, prin debutul său inedit, la peste cei 60 de anişori, va stârni interesul cititorului şi de ce nu, şi al criticii literare.

“Mâinile fine şi dornice de dragoste ale lui Genny, în mângâierile sale, când se plimbau încoace şi încolo pe trupul meu, îmi transmiteau o senzaţie ciudată, bizară, însă extrem de agreabilă, mai ales când ea îmi mărturisea că simte fluturaşi în stomac, care îi făceau sărutările mai fierbinţi şi mai pasionale, abandonânduse cu totul în braţele mele dornice de a o ocroti, cu toată iubirea ce i-o purtam”.sau

“Căldura a pus stăpânire pe liniştea apei, doar unduiri uşoare dansau deasupra mării. Se anunţa o zi caniculară de vară, iar eu pluteam pe mare. Din când în când, introduceam şapca de blugi în apă, o storceam uşor şi o aşezam pe creştetul capului. Apa se prelingea peste umeri, iar răcoarea mă înfioara. Pescăruşii se adunau zgomotoşi în jurul meu, le era foame. Erau prietenii pescarilor. Cel mai curajos se aşeza pe copastia bărcii şi privea ţintă peştele din cârlig: I-l aruncam. Atunci, începea cursa contra cronometru: alţi pescăruşi îl aleargau pe norocos, pentru a-i fura bucata de peşte. Dacă vroiai să-i aduni în jurul tău, era destul să strigi “Vasilică!” “Costică!, să ridici mâna deasupra capului şi din senin, apăreau imediat, lângă barcă, stoluri de pescăruşi şi albatroşi. Asta se întâmpla dimineaţa, când priveam, mut de admiraţie, spectacolul măreţ al răsăritului de soare şi nu conteneam a mulţumi vieţii că aveam ocazia să-l văd încă odată. În urechi îmi răsunau acordurile lui “O sole mio” şi parcă îl vedeam pe marele Pavarotti ridicând braţele spre cer, în timp ce cânta, cinstind lumina pe care soarele o oferea pământenilor.”

 

About virgilstan

Pensionar, pescar sportiv si scriitor de romane de dragoste, eseuri si proza scurta care doresc sa ajunga la sufletul cititorilor.
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

One Response to Iubirile unui pescar – povestiri pescaresti si de viata.

  1. virgilstan says:

    Arizona is a southwestern state bordered by Utah to the north, New Mexico to the east, Mexico to the south, and California and Nevada to the west. It is the sixth largest state. Phoenix is the state’s capital. Other important cities in the state include Scottsdale, Surprise, Peoria, Glendale, Chandler, Tempe and Tucson. Arizona’s beautiful landscape includes mountains and valleys, high plateaus, narrow canyons, and amazing stretches of desert.
    Home Romania Soare și clipe plăcute, de neuitat pe malul lacului Limanu
    Soare și clipe plăcute, de neuitat pe malul lacului Limanu

    Monday, 16 March 2009 17:09
    by Virgil Stan
    Mangalia, Romȃnia

    1 Mai muncitoresc – zi de praznic „proletar”. Cu catel, cu purcel, mergem cu totii la iarba verde pentru un picnic in familie. Femeile au pregatit fripturile si dulciurile, barbatii bauturile si gratarul si bineinteles, s-au ingrijit sa ia cu ei si sculele de pescuit, deoarece ne vom opri pe malul lacului Limanu. Portbagajele abia se mai inchid de atat bagaj. Mi-am lasat Matiz-ul acasa, in primul rand pentru ca se dovedea neincapator si apoi fiindca nu-mi ardea sa conduc cand stiam ca la picnic se lasa cu „racoreala”. Oricum, in Toyota si Chevrolet-ul copiilor era loc destul, iar eu puteam fi la nevoie, unul din soferii de rezerva.
    Vanzoleala mare, cand in casa, cand in jurul masinilor, nu cumva sa uitam ceva. Intr-un final, inghesuiti in cele doua autoturisme si cu bisonii in brate, am „decolat” spre locul de relaxare. Bineinteles ca nepotii si-au luat fiecare catelul preferat, pe Cora si Schipi. In cincisprezece minute ajunsesem deja. Lume multa, galagie, gratare fumegand, boxe incinse de manelele date la refuz, fotbal, volei, gaseai de toate.
    Ne-am ales un loc la umbra, aproape de apa. Nu toti cei care venisem la picnic aveam si dreptul de a pescui sau dorinta de a face acest lucru. Paul, fiul sotiei si Andrei, feciorul lui, erau amandoi pescari ”inraiti” si cu vechime pe balti, iar ginerele meu, Marian, se instalase pe post de paharnic si asistent. Ne-am intins paturile si am asezat gratarul dupa indicatiile sotiei, “sefa noastra de trib” – in asa fel incat sa nu ne afume, adica sa fie in curent si totusi, carbunii sa arda. In calitate de fochist, Marian a ramas sa se ocupe de gratar, mici si fripturi, iar fetele, Dana si Veronica, se indeletniceau cu pregatirea aperitivelor.
    Toata gasca lui Baboi, cu bunicul in frunte, ne-am intins sculele si le-am „aruncat” in balta, in speranta ca vom face rost si de ceva peste pentru saramura, mai ales ca luasem cu noi rosii si ardei grasi, ba chiar si ardei iute.
    Cristian, nepotul meu cel mai mic, care nu are decat sapte ani, ardea de nerabdare sa-i prind o broscuta. Andrei, ceva mai mare decat el, a implinit zece ani, ridica tot timpul fixa sa vada daca s-a agatat ceva in carlig. Numai Paul statea impasibil pe scaunel, cu o tigara mentolata intre degete, savurand o bere rece.
    Nu-si muta privirea de la bambina, ca sa nu piarda momentul cand pestele va trage. Grea asteptare si speranta desarta, deocamdata. Pe suprfata apei nu se desena nici macar un cerculet. Din cand in cand, se vedeau rotocoalele unde sarise in joaca, un chefalas. Cate o pupaza zbura din paduricea de molid din spatele nostru spre malul celalalt. Probabil ca isi avea cuibul in gaurile dintre pietrele de pe tarmul stancos.
    Prin iarba jilava din jurul lacului sareau nenumarate broscute verzi, iar Cristian ma exaspera, cerandu-mi sa ii prind una. I-am promis ca-i voi cumpara de la magazinul de specialitate o broscuta testoasa, de acvariu, si asa am reusit sa scap de el. Andrei se lupta mereu cu fixa. Nu-i trebuia nici mancare, nici suc, nu vroia decat sa prinda si el un peste. Si asta s-a si intamplat. Cand a vazut ca bambina salta zglobiu, s-a repezit si a intepat pestele. Mulinand cu greutate, a reusit sa aduca la mal un biban de peste sapte sute de grame, cum nu apare prea des pe balta de la Limanul. Isi asigurase deja portia de saramura. Taica-sau a deschis a doua cutie de bere si si-a aprins a nu stiu cata tigara. Nu renuntase sa mai spere ca s-ar putea sa prinda si el ceva.
    Marian se ocupa de gratar si impreuna cu fiica-mea intorceau fripturile de zor. Din cand in cand, umplea paharutele de unica folosinta cu tuica de mere, facuta de mine in casa. Femeile isi povesteau serialele preferate si sporavaiau cate in luna si in stele, istorii numai de ele stiute. Toata lumea era relaxata si se infrupta din platourile cu bufet rece, in asteptarea fripturilor si a micilor.
    Lui Cristian nu-i placea sa pescuiasaca, de aceea si-a luat mingea si a inceput sa joace fotbal. S-a tot driblat pe el insusi, pana a reusit sa scape mingea in balta. I-am recuperat-o cu greu, dupa ce am intrat in apa pana la glezne. Nu i-a prea pasat cand maica-sa l-a dojenit si a ramas in continuare sa-l asiste pe taica-sau, la gratar.
    Scandal mare in jurul sculelor de pescuit. Andrei tipa ca din gura de sarpe ca a prins Paul un peste, insa deocamdata, acesta doar il intepase si avea toate sansele sa-l scape inapoi, din cauza ca de o parte si de alta crestea stuf. Cu apa pana la genunchi, Paul a reusit sa scoata din apa un crap de peste 35 cm lungime. Cel mai suparat era Andrei, pentru ca bibanul sau ramasese pe un loc codas. Ambitie de pescar adevarat. Asa, am putut sa le dam de lucru si doamnelor. Cum cele tinere s-au oferit sa curete pestele, babuta mea a scapat din nou de munca si a ramas sa dea indicatii „pretioase”.
    Fiind ceva agitatie in tabara noastra, vecinii au venit sa vada si ei crapul si l-au felicitat pe Andrei. Cine era mai mandru decat el, care si-a tot expus bibanul deja curatat, pana l-a scapat din mana, in iarba. Am prins si eu cativa carasi, o moaca si un pui de somn de circa 250 grame. Numai bun pentru saramura.
    Din radiocasetofonul de la Toyota se auzea muzica populara, iar atmosfera era destul de placuta. Bineinteles ca la aceasta au contribuit si cele 40 de grade „la umbra” ale tuicii, stinsa cu bere rece. Am abandonat pescuitul, lasand totul in seama lui Paul si a lui Andrei. Ma lipisem de patura care parca ma tragea la somn. Nu mai scapam de Marian, care tot inchina cu paharutul din plastic. Ii pusese gand rau sticlei cu tuica, de parca ar fi fost un dusman de care trebuia sa scape cat mai curand. Nu a mai durat prea mult pana i-am facut de petrecanie. Aveam fetele soferite, asa ca nu ne puneam problema cine va conduce pana acasa. Saramura a ramas in seama sotiei, pentru ca avea mai multa experienta la gatit peste. A iesit foarte gustoasa, mai ales cea de biban si moaca. La cata mancare pregatisem, puteam sa mai saturam inca zece flamanzi.
    Ne aminteam de vremea cand eram obligati sa mergem la defilare „la judet” si sa ne aratam „recunostinta” fata de cei prin fata carora treceam cu pancarde, steaguri si portrete ale „iubitilor conducatori”. Nici copiii nu uitasera zilele acelea, in urma cu douazeci de ani erau de varsta fiilor lor, ba chiar mai mari. Abia acum simteam cu adevarat ce inseamna sa iesi la iarba verde, fara constrangere, fara program, ci doar ca sa te relaxezi impreuna cu cei dragi, la o masa servita haiduceste, in mijlocul naturii.
    In apropiere, un card de vaci se repezeau in stuf si rupeau varfuri fragede de papura. Ugerele atarnau grele, pline cu lapte. L-am invitat pe ciurdar la o cutie de bere si un sandivs cu friptura de pui. Aveam destula.
    Era o desfatare sa simti cum plamanii ti se incarca de oxigen. Aerul curat (chiar daca mai simteai din cand in cand si miros de fripturi sau peste prajit), iti dadea puteri noi. Auzeai cum natura se trezeste la existenta, iar stolurile de grauri zburau pe deasupra baltii, spre surele cu paie de in de pe deal. Parca era o alta viata. Nu cea dintre peretii de beton ale blocurilor de la oras. Simteai seva pamantului cum musteste, firul ierbii cum iese din pamantul reavan, carabusii cum isi imping cocoloasele spre „camara” de iarna. Nu-ti venea sa te desparti de aceasta stare de beatitudine.
    Insa cum soarele se ascundea deja in spatele palcului de molizi, iar masinile cu petrecareti incepusera sa paraseasca valea, am dat semnalul ca „pescarii” sa-si stranga sculele, iar doamnele tinere, sub atenta supraveghere a „sefei de trib”, sa stranga bagajele. Ni se parea ca erau mai putine acum.
    Cu pungile pline de resturile menajere asezate in loc de carbune in gratar, ne-am pregatit de plecare spre casa. Puteam continua acolo picnicul, mai ales ca berea nu mai era foarte rece.
    Asa ne-am petrecut un intai de mai intr-un cadru placut, in mijlocul naturii. Speram sa avem aceasta ocazie cat mai des. Acum a fost un caz fericit ca ne-am putut reuni intreaga familie. Paul si Marian sunt purtati de nevoi pe meleagurile friguroase ale Norvegiei, unde muncesc pentru prosperitatea familiei. La doua – trei luni vin acasa, insa foarte rar se intampla sa ajunga amandoi in acelasi timp. Primul munceste langa Oslo, iar al doilea intr-un satuc de pescari din nordul Norvegiei, unde repara nave pescaresti. Aceasta era si ultima reuniune de familie, peste doua zile plecau amandoi din nou, la munca.
    Acasa, am mai incins un chef, cu sarbe si geamparale, atenti sa nu calcam bisonii care alergau veseli prin toate camerele. Intre timp, ni s-au alaturat si Andrada si Stefan, ceilalti doi nepoti, care nu ne insotisera la picnic.
    Copii au incins un fotbal printre masini, impreuna cu prietenii lor. Toata lumea era vesela, insa la Paul si Marian, veselia era de suprafata. Doar doua nopti mai puteau sa-si stranga soatele in brate. Ii astepta avionul pe Otopeni, sa-i poarte la mii de km de familie. Erau obisnuiti cu acest mod de viata. O faceau de ani de zile. Altfel, cum sa poata trai decent in tara, cu un pumn de hartii fara valoare cand te duci in piata? Oricum se revedeau sau auzeau zilnic, prin Internet sau telefon si dorul de familie trecea mai usor.
    Usa de la intrare se tranteste cu zgomot. Andrei si Cristian, murdari si transpirati, renuntasera la fotbal. Le era foame, mai ales ca la picnic nu prea s-au infruptat din fripturi si mici. De saramura nici nu a fost vorba. Erau preocupati, unul cu pescuitul si celalalt cu fotbalul si bisonii. Asa ca mamicile i-au indopat ca pe curcani, cu tot ce doreau.
    Cum se inserase bine, fiecare familie si-a luat bagajul si a pornit-o spre casa.

    MAIN MENU
    Home

    World

    USA

    Romania
    VIITORUL ÎNCEPE CU… IUBIRE!
    LA MULTI ANI ROMANIA!
    Obiceiuri de sfintele sărbători
    Aventuri in Delta, la Crisan
    Bucureşti – Cartier de vară
    LA ORADEA DE ZIUA FRANŢEI…
    Oraşul de la poalele Cetăţii
    Pescar sportiv la Marea Neagra
    Omul frumos – Dan Puric – ajuns la împlinirea unui jumătate de veac de vieţuire pământească
    Acasă!
    Doru Macris – Reportaj
    Ceața
    Biserica”Toţi sfinţii”- mărturie a tradiţiei populare gorjene
    Furtuna
    „Muzica îşi trage sevele din „Marele Unic!” – Hermann Hesse
    Soare și clipe plăcute, de neuitat pe malul lacului Limanu
    Primul catalog de produse cu comanda prin posta
    Fidelitatea imaginilor. Rene Magritte si fotografia
    În Craiova, una din marile realizări ale partidului comunist întunecă şi sufoca viaţa locuitorilor!

    Health

    Justice

    Viewpoints

    Life Stories

    Art

    Reviews

    Poetry

    Essays

    Academic Works

    Music

    OTHER MENU
    Denominations

    Galerie foto

    Media

    Links

    Webmaster

    Journals

    Opinions

    Interviews

    Social Issues

    Medicine & Health

    Poems

    Contact Us

    Copyright © 2005 – 2010 Phoenixmission.org. Designed by JoomlArt.com
    Joomla! is Free Software released under the GNU General Public License.

Leave a Reply