IUBIRE INTERZISĂ cap. 4

PATRU

A doua zi când s-au întâlnit la fumat, Aristide se uită dacă mai este cineva lângă ei şi-i spuse Georgetei:
– Să ştii că ai avut dreptate.
– În ce privinţă?
– A Mioarei!
– Adică?
– Ieri m-am întâlnit cu ea când am ieşit din liceu şi am avut o discuţie interesantă.
– Interesantă?
– Foarte.
– M-ai făcut curioasă. Spune-mi ce poate fi aşa de interesant?
– Nu cred că putem vorbi acum, ar fi multe de spus.
– Şi ce propui?
– Nu ştiu cum să facem. S-au cam complicat lucrurile.
– Adică? Nu te înţeleg!
– Ai să înţelegi când am să-ţi spun că ne-a urmărit în acea zi şi că a stat în ger două ore să vadă când ieşi de la mine.
– Nu ţi-am spus eu! Doamne, mă cutremur. Iată că mi s-a făcut pielea găinii. Mi s-a ridicat părul pe braţe. Cred că este dusă rău!
– Ha, ha, ha şi ce dusă încă! Dacă afli ce discuţie interesantă am avut…
– Şşş… vine doamna Voiculescu. Vedem cum ne întâlnim mai târziu să-mi povesteşti. Mor de curiozitate.
La terminarea cursurilor, cei doi profesori au pornit împreună spre staţia de tramvai. În timp ce se apropiau de staţie, Aristide se întoarse brusc să vadă dacă nu cumva şi de data aceasta erau urmăriţi de Mioara. Se lumină la faţă când îşi dădu seama că nu se întâmplă acest lucru.
– Ieri când am ieşit pe uşa şcolii, m-am trezit că mă însoţea în dreapta domnişoara Mioara Finic. Am pornit spre piaţă şi am constatat, spre surprinderea mea, că ea se afla tot lângă mine, în loc să meargă pe obişnuitul său traseu spre casă.
– Poate dorea şi ea să meargă la piaţă.
– Nu ştiam ce are de gând, aşa că am intrat în vorbă cu ea, să nu mă creadă nepoliticos, mergem umăr la umăr şi nu o bag în seamă.
– Normal.
– I-am spus ce vreau să fac în piaţă şi imediat s-a arătat dispusă să mă însoţească. Cică “tot nu are altceva mai bun de făcut”.
– Ia auzi! Te ascult în continuare!
– După ce am terminat de făcut cumpărăturile, mi-a spus că doreşte să poarte cu mine o discuţie foarte serioasă şi că nu o poate face printre galantarele cu brânzeturi.
– Măi să fie! Aşa pur şi simplu?
– Da, cam în genul acesta şi că ar fi bine să mergem undeva, într-o cafenea sau ce ar putea fi, să-mi spună ce are de spus.
– Ce femeie directă şi hotărâtă!
– Da, mai mult decât te poţi aştepta de la o domnişoară care la prima vedere ţi se pare a fi o timidă, o neadaptată, după cum se comportă în colectivitate.
– Ei, femeile sunt un pic mai complicate decât bărbaţii. Te iau uneori prin învăluire.
– Numai că ea a fost foarte directă.
– Adică?
– M-a surprins prin francheţe. Mi-a făcut o adevărată declaraţie de dragoste, fapt la care nu mă aşteptam din partea unei femei, mai ales al unei tinere profesoare.
– Inima crezi că întreabă ce statut ai? Că eşti măritată sau nu? Că eşti ministru sau gunoier?
– Eu ce să-ţi răspund colega? Acum ce facem? Mergi la mine sau mai stăm în staţie să-ţi povestesc?
– Hai, spune-mi acum. Nu-i chiar aşa de ger ca ieri. Se simte primăvara apropiindu-se. Cât mai este până începe astronomic cu adevărat?
– Păi ce să-ţi spun, m-a invitat la un bar de pe lângă piaţă şi acolo fără nicio pregătire pur şi simplu mi-a spus că-i îndrăgostită de mine şi că nu poate trăi fără dragostea mea, mai ales că acum ştie că nu am nicio obligaţie faţă de nimeni, că nu mai sunt căsătorit şi tot aşa.
– Nu ţi-am spus eu să fii atent că este îndrăgostită de tine! Nu m-ai crezut şi iată rezultatul!
– Nu-mi venea să cred că se poate întâmpla aşa ceva la vârsta noastră.
– De ce nu? Nu se spune că dragostea nu are vârstă!
– Poate, aşa o fi, dar mie nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva.
– Fiecare dragoste are particularitatea ei. La unii este mai furtunoasă, la alţii mai aşezată, mai duioasă. Depinde şi de temperamentul fiecăruia.
– Nu ştiu ce să-ţi zic, Getuţa. Mi-e îmi este cam teamă.
– Teamă? De ce să-ţi fie teamă?
– De reacţia ei în cazul că oricât aş privi din toate părţile această relaţie, n-am să reuşesc să-i dau satisfacţie.
– Ce vrei să spui? Că vrei să dai curs declaraţiei?
– Nu sunt un insensibil şi nici să profit de situaţia ei nu pot. Un altul cu mai puţin caracter şi bun simţ, imediat ar juca rolul îndrăgostitului şi şi-ar aduce-o în pat. Bănuiesc că n-ar fi mare lucru să se întâmple acest lucru.
– Of, of! Voi bărbaţii! Numai la pat vă este gândul.
– Păi nu acolo se finalizează orice apropiere sufletească? Nu acolo se pecetluiesc legăturile? Dacă i-aş da de înţeles că-i accept iubirea, crezi că nu m-ar vizita acasă la prima invitaţie?
– Păi şi eu te-am vizitat şi totuşi nu s-a întâmplat nimic indecent.
– Da, dar întâlnirea noastră nu a fost una amoroasă, ci una colegială, să continuăm o discuţie care te frământa şi trebuiau lămurite anumite probleme.
– Da, aici ai dreptate. Venirea ei la tine s-ar face cu alt scop desigur. Să-şi vadă împlinit visul şi acesta cum s-ar împlini mai frumos decât printr-o scenă de dragoste?
– Ei! Şi tu! Nu neapărat, dar totul este posibil. Cum şi-a manifestat iubirea în bar, s-ar putea s-o facă şi-n casă mai ales că vom fi singuri – singurei.
Georgetei i se simţea supărarea în glas, datorată modului intempestiv cum au evoluat lucrurile între Aristide şi Mioara. Nu-şi înţelegea nemulţumirea, fiind căsătorită, pe când ei doi nu aveau nicio obligaţie. Spera că prietenia dintre ei doi să se limiteze doar la una între doi colegi de cancelarie şi atât.
Aristide încerca să-i înţeleagă supărarea colegei sale, dar el nu era obişnuit să-şi facă iubite printre femeile măritate şi mai ales printre colege. Unde mai pui că Georgeta avea soţul senator şi cine ştie, poate era aflată sub supravegherea Serviciilor de Protecţie şi Pază. Cunoştea faptul că toţi parlamentarii aveau continuu lângă ei pe cineva care le asigura protecţia, de ce nu poate să beneficieze şi familia lor de aceste servicii? Cine putea şti mai bine?
– Şi până la urmă ce ai de gând să faci cu Mioara Finic? Îl întrebă Georgeta Zbihli cu nemulţumire în glas.
– Nu ştiu.
– Cum nu ştii? Ce răspuns este ăsta?
– Pur şi simplu nu ştiu. Mă voi gândi la această situaţie de acum în colo. Aşa i-am spus şi ei. Să aştepte.
– Cât?
– Ce cât?
– Cât să aştepte?
– Aa, ha, ha, ha! până aflu răspunsul la întrebarea ei.
– Care întrebare omule? Nu mă mai fierbe.
– Ha, ha, ha! Dacă are vreo şansă, râdea Aristide vesel în continuare.
– S-o iei de soţie?
– Nu neapărat asta. Dacă are vreo şansă să-i răspund cu aceleaşi sentimente, să-i pot “aparţine”.
– Ce dracu Aristide! Scuză-mi expresia, vrea să te cumpere, sau ce vrea?
– Ha, ha, nici chiar aşa. Dacă putem să ne mai vedem, să discutăm, să ne apropiem sentimental unul de celălalt. Să se pornească acel click cum s-a exprimat ea.
– Hi, hi, eşti caraghios Aristide, scuză-mă te rog, dar nu vreau să te jignesc. Cum să se declanşeze acel click că nu înţeleg.
– Adică şi eu să mă îndrăgostesc de ea. Asta vrea să spună.
– Ai putea?
– De unde să ştiu? Tu ai putea s-o faci pentru alt bărbat în afara soţului?
– Doamne fereşte. Cum s-o fac? Dar dacă mă gândesc mai bine, cine mai ştie ce se poate întâmpla peste o oră? Nu vezi câte surprize se întâmplă în lume? Azi îi crezi cel mai fericit cuplu şi a doua zi afli că au divorţat.
– Asta cam aşa este. Bine Getuţa, în linii mari cam aşa stă situaţia dintre mine şi colega noastră îndrăgostită.
– Fericitule!
– De ce fericit?
– Cum aşa? Cine se poate lăuda cu asemenea cuceriri? La câţi bărbaţi li sau mai făcut declaraţii de dragoste de către femei?
– Vedetelor pe care le vezi toată ziua pe ecrane şi se laudă că au “fane” de le schimbă ca pe batiste.
– Noi suntem muritori de rând, nu vedete.
– Ce contează? Nu locuim sub acelaşi soare?
– Bine, mai vorbim. Ţine-mă la curent cu ce se mai întâmplă. Uite că-mi soseşte tramvaiul.
– Ok! La revedere!
– La revedere, pe mâine!
Aristide o ajută să urce treptele tramvaiului şi, făcând cu mâna colegei sale, o însoţi cu privirea până nu o mai văzu. Se întoarse şi o luă liniştit spre casă. În câteva minute se afla în primitorul său living room.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

IUBIRE INTERZISA – cap. 3

TREI

A doua zi când a ajuns în cancelarie, Aristide îşi scoase cojocul gen “Alain Delon” şi-l agăţă în cuier.
Mergând spre liceu, şi-a adus aminte de remarca Georgetei Zbihli precum că Finic Mioara – profesoara de româna, l-ar fi simpatizat într-un mod mai special. Nu-şi putea explica de ce nu a sesizat şi el până acum acest lucru. Poate era prea preocupat de obiectul său de predat în şcoală – matematica, sau poate se datora firii sale mai retrase. Şi-a propus să fie mai atent asupra comportamentului colegilor din cancelarie faţă de persoana lui, mai ales al colegei de română.
Georgeta încă nu sosise, aşa că luă din dulap catalogul clasei unde avea prima oră şi-şi ocupă locul la masă. Căuta ce elevi trebuiau ascultaţi.
Prima după el a intrat profesoara Zbihli, zgribulită din cauza gerului care muşca cu tărie. Era început de februarie. Îşi dezbrăcă din fugă haina de blană şi celelalte obiecte, căciula, mănuşile, şalul şi reveni veselă lângă Aristide ca să-l salute, înainte de aşi ocupa locul la masă.
– Bună dimineaţa. Aţi venit de mult?
– Sărut mâna. De vreo câteva minute.
– Am o grămadă de evenimente de povestit. Să vedeţi ce mi s-a întâmplat după ce ne-am despărţit. Dar nu am timp acum. Tocmai a intrat domnişoara Finic şi nu vreau să creez tensiune în cancelarie.
– Lăsaţi, doamnă Zbihli, nu mai glumiţi aşa de dimineaţă… îi spuse el în şoaptă, zâmbind.
Întoarse capul spre uşa cancelariei şi, într-adevăr, o văzu pe colega lor în dreptul cuierului, cum îi privea cu nişte ochi din care parcă săreau scântei, în timp ce se dezbrăca de palton. Se cutremură de parcă a trecut prin el o sursă de energie electrică. Era pentru prima dată când o privea cu o mai mare atenţie.
Cu toate că se întâlneau zilnic de vreo doi ani, aceasta nu reprezenta pentru el decât o persoană care intră sau iese cu sau fără catalog sub braţ. Cuvintele pe care le-au schimbat uneori erau doar de complezenţă. Nu se deosebea cu nimic de celelalte colege sau colegi. O relaţie de cancelarie, rece, lipsită de sentimente, de prietenii. Se întâlneau în virtutea serviciului şi la sfârşitul orelor se despărţeau la fel de distanţi aşa cum se şi întâlneau de dimineaţă.
De Georgeta Zbihli se apropiase mai mult din cauză că amândoi, fiind fumători înrăiţi (toleraţi de colegi să fumeze în dreptul ferestrei deschise), în recreaţie mai schimbau câte o frază – două, în timp ce fumau.
Se luase hotărârea în Consiliul profesoral ca niciun cadru didactic să nu fumeze în incinta liceului de faţă cu elevii, cu toate că pe holuri se simţea mirosul de tutun, venind de prin toaletele în care fumau elevii acum iarna, în pofida restricţiilor şi al controalelor făcute de cadrul didactic de serviciu.
Profesoara Finic se dezbrăcase de palton şi îşi luase locul la masa dreptunghiulară din cancelarie. Între timp ridicase catalogul şi copia în el nişte însemnări de pe o agendă. Din când în când arunca priviri pline de furie spre Georgeta Zbihli. Condurache nu înţelegea de unde apăruse această adversitate instantanee.
Se auzi soneria bâzâind pe holuri şi toţi profesorii, luându-şi catalogul, se îndreptau spre clasele unde aveau de ţinut cursuri.
Când au revenit în cancelarie după prima oră de curs, întâlnindu-se la obişnuita ţigară, Georgeta îi şopti fără să fie auzită de cineva care ar fi putut apărea în preajma lor:
– Dacă vă povestesc ceva de care o să fiţi foarte surprins.
– Ce anume? M-aţi făcut curios.
– Atunci când ne-am despărţit, în staţia de tramvai am dat nas în nas cu domnişoara Finic.
– Aşa şi?
– Cred că ne-a văzut când am plecat împreună de la şcoală. Dacă după două ore şi ceva mă aflam tot prin zona casei dumitale, ştiind în ce sector locuiesc, s-ar fi putut să fi tras concluzia că v-am vizitat.
– Ei na, de unde asta? Şi chiar de ar fi aşa, care-i problema ei?
– S-au mai rău, cumva să ne fi urmărit.
– Mă faceţi să râd. De ce ar fi făcut-o?
– Nu am spus că-i îndrăgostită nebuneşte de dumneata?
– Aţi spus, dar nu cred.
– Bine! Atunci vă rog să fiţi atent la tot ce se întâmplă în ceea ce vă priveşte cu acest “presupus” interes.
– Bine, am să fiu chiar foarte atent, situaţia mă amuză teribil de tare. Am văzut cum vă privea de dimineaţă când v-aţi apropiat de mine!
Conveniseră ca în şcoală să folosească acelaşi limbaj protocolar de adresare, pentru ca, în cazul în care ar fi fost auziţi de alţi colegi, să nu se interpreteze că sunt mai intimi între ei decât cu ceilalţi. Georgeta era o fire temătoare şi nu dorea să existe vreo suspiciune asupra moralităţii sale.
După această discuţie în şoaptă, cei doi colegi nu s-au mai putut întâlni într-o conversaţie privată, până la sfârşitul programului. Nu erau singurii fumători din cancelarie şi nici nu au intenţionat să reia discuţia, chiar dacă în fiecare recreaţie fumau împreună lângă fereastra continuu deschisă, în ciuda gerului de afară. Pentru căldura din cancelarie, era binevenit un curent de aer rece şi curat.
Mioara Finic era o profesoară tânără, avea douăzeci şi şase ani, care absolvise facultatea de filologie la Iaşi, cu vreo trei ani în urmă.
Nu se ştie a cui pilă era de a ajuns în Bucureşti şi mai ales la acest liceu. Poate conducerea liceului îi cunoştea trecutul şi mai ales ascensiunea şi prezenţa sa intempestivă în şcoală. Din cauza aceasta ceilalţi colegi o evitau în general, se fereau chiar să facă afirmaţii de faţă cu ea împotriva guvernaţilor, sau a politicienilor în general. Totuşi, se purtau politicos, dar distant, fără amiciţii deosebite cu ea.
În acest liceu erau puţine prietenii între cadrele didactice. Ştiindu-se cine sunt părinţii elevilor, fiecare profesor încerca să nu iasă în evidenţă prin afirmaţii deşănţate asupra guvernanţilor, indiferent de culoarea eşarfelor purtate în campaniile electorale sau simpatiile lor politice. Toţi se temeau pentru locul lor de muncă şi se simţeau continuu cu sabia lui Zamolxe deasupra capului.
„Chiar, să ne fi urmărit domnişoara Finic?” se întrebă Aristide şi nu-i venea să creadă că ar fi putut fi adevărat. “Asta ar fi paranoia, nu inteligenţa unui cadru didactic! Să fi trezit el o asemenea obsesie în mintea colegei sale? Va fi mai atent de acum cu ea şi cu gesturile în ceea ce-l priveşte”.
După o perioadă de câteva zile, în care a uitat despre ”incidentul Finic”, dacă puteau fi numite astfel nişte priviri mai tăioase aruncate de o colegă de cancelarie asupra alteia, Aristide Condurache s-a întâlnit cu Mioara Finic, fără să-şi fi propus, în pragul uşii de ieşire din liceu.
Tocmai avea în program să treacă şi prin piaţa Dorobanţi, să-şi completeze cămara cu ce-i mai lipsea. Nu şi-a dat seama dacă întâlnirea a fost o pură întâmplare sau un gest premeditat al colegei sale.
Mergeau unul lângă celălalt pe stradă fără să-şi vorbească. Considerând că-i lipsit de politeţe să nu-i adreseze câteva cuvinte, a întrebat-o încotro se îndreaptă, spre staţia de tramvai sau spre oraş, informând-o la rându-i că doreşte să ajungă prin piaţă, să se aprovizioneze cu nişte legume.
– Şi eu tot spre magazine aveam de gând să merg, răspunse tânăra imediat. Să văd de ce mai am nevoie. Nu am de gând să-mi cumpăr ceva special, dar voi vedea la faţa locului ce-mi mai trebuie prin casă.
– De prin piaţă nu aveţi nimic de cumpărat?
– Nu. De ce?
– Poate mă sfătuiaţi ce să cumpăr pentru un sote de ciuperci. Am o pasăre de curte cumpărată de la un ţăran şi vreau să fac o supă cu tăiţei de casă şi un sote.
– Cu plăcere domnule Condurache. De ce nu? Tot nu mă grăbesc să ajung acasă, doar nu mă aşteaptă nimeni. Chiar, vă pricepeţi la gătit?
– Aşa, cât de cât. Nu ca o gospodină ca dumneavoastră, dar în fine, mă descurc binişor în bucătărie.
– Bravo! Unde aţi deprins această îndeletnicire? întrebă ea, făcându-se că nu a auzit remarca despre priceperea sa în bucătărie. De unde putea să ştie Condurache cât de pricepută este, doar nu a servit masa niciodată la ea acasă?
– Unde puteam decât în armată! Ştiţi, în cele şase luni obligatorii ca TR-ist, am preferat să mă duc la bucătărie decât să fac instrucţie prin toate noroaiele de pe câmp, mai ales că am făcut din octombrie până la sfârşitul lui martie.
– Ce înseamnă TR-ist? N-am mai auzit expresia aceasta, cu toate că şi eu am trecut printr-o facultate, ca şi dumneavoastră.
– Nu în facultate se foloseşte expresia, ci în armată şi înseamnă “termen redus”. Cei ce terminau o facultate pe timpul meu erau obligaţi să facă şase luni de pregătire militară şi li se dădea gradul de sublocotenent în rezervă.
– Am înţeles!
– Acum nici cei care ar fi îndreptăţiţi să facă armata nu o mai fac şi se observă acest lucru în comportamentul tinerilor.
– Da, aveţi dreptate. Nu-i vedeţi şi pe elevii noştri cum sunt îmbrăcaţi şi cum se comportă? Nu le poţi zice nimic că sunt în stare să sară la tine să te bată.
– Chiar aşa? La mine nu au curajul să-mi deranjeze ora. Atât le-ar trebui…
– Da, dar nu vedeţi cum arătaţi dumneavoastră şi cum sunt eu?
– Ha, ha, ha! credeţi că numai asta contează?
– Eu ştiu…
Profesoara Mioara Finic se trăgea de prin zona Bârladului. Era o tânără simpatică, nu prea înaltă, la un metru şaizeci şi cinci – şaizeci şi opt, nu mai mult, şatenă, cu sânii mari, ochii albaştri, un pic bulbucaţi, părul castaniu, lung până în dreptul umerilor. Nu puteai spune că-i slăbuţă, dar nici grăsuţă nu era. Apărea ca oricare femeie matură, chiar dacă nu avea decât douăzeci şi şase ani. Îi stătea bine cum era şi avea şi un chip simpatic, chiar dacă nu o puteai considera o frumuseţe. Îl avea pe acel “vino încoace” cum spuneau cei mai în vârstă, când descriau o persoană cu atracţie la public.
Se trăgea dintr-o familie modestă, de muncitori. Tatăl său lucrase la fabrica de rulmenţi din Bârlad.
După terminarea liceului din localitate, a dat şi a reuşit din prima la facultatea de filologie din Iaşi, unde a terminat ca şef de promoţie.
Era o tânără ambiţioasă. Totuşi ambiţia ei nu justifica ascensiunea profesională atât de rapidă, încât să ajungă din provincie să profeseze în capitală, mai ales la acest liceu. Trebuia să aibă pe cineva cu mare influenţă ori la Inspectoratul Învăţământului pe capitală, ori în Ministerul Educaţiei.
Nu se putea spune că Finic Mioara nu era o profesoară bine pregătită. Din contra. O parte dintre elevi o simpatizau, numai că nu pe toţi putea să-i strunească, mai ales pe anumiţi elevi care aveau chiar şi nouăsprezece ani ca vârstă şi se considerau în liceu buricul pământului, indiferent dacă erau băieţi sau fete. Se aflau la adăpostul părinţilor, posesorii unor averi ce însumau multe milioane de euro.
– Iată că am ajuns în piaţa “Dorobanţi”. Unde doriţi să mergem prima dată? În zona cu legume şi fructe, sau în alt sector? reveni Mioara în discuţie cu o întrebare.
– Da, acolo sunt interesat să ajung mai întâi, apoi voi trece şi pe la brânzeturi să văd dacă găsesc ceva de pe la Sibiu. Fac o brânză mai bună decât cei de prin Ialomiţa sau Dâmboviţa. Oile au o altă iarbă şi există o tradiţie diferită în prepararea brânzeturilor.
– Da, uneori şi eu prefer să cumpăr de la cei din Mărginimea Sibiului, chiar dacă este mai scumpă. Cel mai mult îmi place caşcavalul afumat, pus în coajă de brad. Are un gust special.
– Prin Moldova nu se găsesc brânzeturi gustoase?
– Ba da, dar nu ca cele de la munte. Nu sunt aşa de diversificate ca mod de preparare.
Ajunşi în dreptul tarabelor unde negustorii îşi promovau în gura mare produsele, majoritatea aprovizionate de la depozitele de import, nicidecum legume şi fructe autohtone, Aristide se uita unde găseşte cele mai frumoase ciuperci Champignon. Le prefera pe cele mai micuţe. Pentru ce dorea el să gătească avea nevoie de o jumătate de kilogram de ciuperci şi o legătura de pătrunjel. Mai dorea şi una de mărar. Usturoi, boia dulce şi ulei de măsline avea acasă. Nu-i plăcea varianta spaniolă de sote cu oregano, chili şi sherry, aşa că se va limita la varianta românească, mai simplă.
Mai luă şi câteva fructe, mere şi portocale, o lămâie să obţină zeamă pentru sote şi împreună cu însoţitoarea sa, urcară la etaj, la sectorul lactate, unde amândoi făcură mici cumpărături. Aristide cumpără şi jumătate de kilogram de urdă.
– Ce faceţi cu urda domnule Condurache, vă place în mod special?
– Nu, am de gând să fac o plăcintă ţărănească cu urdă şi mărar, de aceea am luat verdeaţa.
– Ia auziţi! Chiar vă descurcaţi aşa de bine în bucătărie? Aveţi cumva musafiri?
– V-am spus că am învăţat câte ceva în acest domeniu în cele şase luni de armată. Bucătăria mă pasionează şi mereu îmi place să experimentez câte ceva nou. La gătit este ca la matematică: probleme cu mai multe necunoscute, pe care încerc să le rezolv cât mai bine. Nu, nu am oaspeţi. Gătesc pentru mine.
– Ferice de cea care vă are ca soţ. Are un ajutor de nădejde în bucătărie, nu trebuie să le facă singură pe toate.
– Da, dar uneori în viaţă se întâmplă ca nu toate femeile să aprecieze acest ajutor nesperat la începutul căsniciei şi să renunţe foarte uşor la el ca la multe altele.
– Desigur, viaţa este mult mai complexă decât credem noi şi de multe ori ne-o complicăm singuri.
– Aveţi dreptate. Vă mai interesează ceva de prin piaţă?
– Nu, doar mi-a făcut plăcerea să vă însoţesc. La şcoală nu prea avem timp să discutăm şi alte probleme care ne-ar interesa…
– Ca de exemplu?
– Ei, nu pot să încep o discuţie mai serioasă printre vitrinele cu brânză şi lapte.
– Da, aveţi dreptate. Staţi să iau şi nişte smântână şi câteva ouă de la ţărani pentru plăcintă şi dacă nu vă deranjează putem servi o cafea la cofetăria de vis a vis. Asta în caz că nu vă grăbiţi.
– Nu, de ce m-ar deranja? M-am săturat să mă tot întâlnesc cu aceeaşi oameni zilnic şi să nu am nimic de comunicat cu ei în afara problemelor de serviciu!
– Asta cam aşa este. Nici eu nu am pe cineva mai apropiat în cancelarie.
– Ei, lăsaţi! nu mai spuneţi aşa. Sunteţi foarte bun prieten cu doamna Zbihli…
– Cu doamna Zbihli? Ce vă face să credeţi asta?
– Am văzut cum vă priveşte, cum discutaţi aprins când sunteţi la fumat…
– Total fals. Este adevărat că mai schimbăm câteva cuvinte cât fumăm, dar asta nu înseamnă că suntem buni prieteni. Pot spune doar colegi care comunică între ei mai bine decât cu ceilalţi, nimic mai mult.
– Lăsaţi domule profesor, am văzut că într-o zi chiar a fost în vizită la dumneavoastră…
– La mine! Când asta! o făcu el pe nedumeritul. A… Ştiu când. Da, avea o problemă personală pe care dorea s-o discutăm, o neînţelegere cu o elevă şi cum nu puteam să discutăm pe stradă pe o asemenea vreme, am preferat s-o invit la o cafea, dar se grăbea că avea întâlnire cu soţul undeva în oraş, minţi cu nonşalanţă Aristide.
– Pe mine nu mă interesează ce aţi discutat cu doamna Zbihli, ce aţi făcut şi cât a stat la dumneavoastră. Pot afirma deschis că uneori ţi-ai dori să stai de vorbă cu cineva şi pentru alte probleme, nu numai pentru cele şcolare, dar când vezi că acea persoană te evită, îţi pierzi interesul…
– Şi cine ar fi acea persoană domnişoara Finic?
– Poate chiar dumneavoastră…
– Eu? Nu ştiam! o făcu el pe neinformatul.
– Cum noi nu avem statutul de căsătoriţi, nu ar deranja pe nimeni şi nici nu s-ar crea o stare de confuzie dacă ne-ar vedea cineva discutând sau mergând împreună undeva.
– Da, dar mai avem şi colege care ar putea să vă fie prietene sau, de ce nu, confidente, la o adică.
– Ştiu, dar de multe ori este mai greu să întreţii o amiciţie cu o femeie decât cu un bărbat. Nu este obligatoriu ca acel bărbat de care ai dori să te apropii să-ţi fie neapărat iubit ca să te simţi bine lângă el.
– Tot ce este posibil. Ştiţi, eu de când am divorţat m-am ferit să mă mai apropii de vreo femeie în mod special.
– De ce?
– Păi, cum să vă spun… am preferat să fac o pauză în care să uit de insuccesul suferit în mariajul meu şi să-mi analizez situaţia şi cauza care a condus la acest insucces. Să-mi ling rănile cum s-ar zice. Aşa am considerat că-i mai bine.
– Dar dumneavoastră ştiţi că toţi colegii şi aici intru şi eu, vă apreciază nu numai ca profesor, ci şi ca om, coleg de cancelarie?
– Mulţumesc. Nu fac nimic mai deosebit decât faceţi dumneavoastră sau ceilalţi profesori.
– Cum nu? Faceţi meditaţii cu elevele…
– A! Asta era! Dacă o fac este pentru că doresc ca liceul nostru să fie într-adevăr, conform tradiţiei, unul dintre cele mai bune dintre liceele capitalei, nu doar unul de “fiţe” căutat de odraslele celor cu bani sau cu funcţii politice.
– Şi doamna director vă laudă în şedinţele Consiliului profesoral, că vă implicaţi în problemele liceului…
– Aşa ar fi corect să facă fiecare dintre noi. Nu vedeţi ce dezastru este în domeniul învăţământului?
– Ştiu, dar cu ce suntem noi vinovaţi?
– Menirea noastră este să-i atragem pe copii spre şcoală, nu să-i îndepărtam prin nepăsare şi neimplicare.
Văzând că profesorul Condurache pune prea multă pasiune în această discuţie şi abordarea lui este una pătimaşă, Finic încercă să deturneze discuţia pe un făgaş dorit de ea.
– Haideţi să intrăm aici în acest local, dacă nu vă grăbiţi. Fac eu cinste cu o cafea.
– Ha, ha, ha! Ar fi prima dată când aş merge cu o doamnă într-un local public şi ar face ea cinste.
– De ce? În toate trebuie să existe un început.
Intrară într-un micuţ bar cochet, unde se servea pe lângă cafea şi băuturi alcoolice. Nu erau prea mulţi clienţi, cu toate că trecuse de ora prânzului. Şi-au comandat fiecare câte o cafea şi un pahar cu apă minerală.
Condurache îşi scoase nelipsitul său pachet de Camel şi-şi aprinse ţigara, nu înainte de a invita şi colega să se servească.
– Mulţumesc, ştiţi că nu sunt fumătoare.
– Am crezut că nu doriţi să fumaţi în cancelarie de faţă cu profesorii. De fumat, o fac mai toţi elevii noştri. Mai puţini sunt cei care nu fumează, decât ceilalţi. Se mai întâmpla şi pe timpul meu dar nici chiar aşa, domnule. Acum parcă este prea exagerat cu ce se petrece prin şcoli şi asta nu numai în licee chiar şi prin şcolile gimnaziale.
Mioara, văzând că discuţia iar alunecă spre probleme şcolare, lucru nedorit, lăsă să treacă pe lângă ea afirmaţia colegului, fără să-i răspundă.
Prefera să profite de oportunitatea ce i s-a oferit de a-i vorbi în particular, fără să-i deranjeze cineva.
Întinse mâna pe masă şi o aşeză peste pumnul colegului său. Acestuia prima intenţie i-a fost să şi-o retragă, însă ridică privirea şi-o fixă mirat pe tânără. Aştepta să vadă ce mai urmează. Era pentru prima dată, nici nu-şi mai amintea după cât timp, când se simţea emoţionat. “Ce-o vrea tânăra aceasta de la mine”?
– Ştii Aristide, scuză-mă că te tutuiesc fără să-ţi cer permisiunea, dar poate nu voi mai avea ocazia să o fac, aşa că fiind doar noi doi, fără să afle şi altcineva ce discut cu tine, te rog să mă suporţi câteva minute şi apoi poţi să revii la starea în care ne aflam înainte de a deschide uşa acestui bar.
Aristide, cu toate că era avertizat de Georgeta despre faptul că Mioara s-ar putea să fie obsedată de el, se emoţionase când simţise mâna fetei peste a sa, mai ceva decât un băiat aflat la prima lui întâlnire şi care încearcă să-şi sărute prietena.
– Poţi să-mi spui cum doreşti, desigur. Nu mă deranjează. Doar suntem colegi şi nici nu sunt cu mult mai bătrân decât tine.
– Da, aşa este, dar… oricum… nu are importanţă… Vreau să-ţi fac o mărturisire şi anume că… sunt…foarte îndrăgostită de tine.
– Dar…
– Te rog nu mă întrerupe că s-ar putea să nu mai pot continua. Şi aşa mi-a luat mult timp până m-am hotărât s-o fac.
– Ce să…
– Aşteaptă te rog încă puţin. M-am îndrăgostit de când am intrat prima dată în cancelarie şi te-am văzut. Am aflat ulterior că eşti căsătorit şi nu am dorit să intervin în viaţa ta particulară, să-ţi influenţez căsnicia, dar când am auzit că ai divorţat, mi s-a luat o piatră de pe inimă, iar speranţele că vom putea fi cândva împreună au crescut. Nu am avut curajul să-ţi dau de înţeles cât de mult te plac până când am văzut că cineva poate să mi te ia.
– Nu-i…
– Nu am terminat, te rog mai acordă-mi câteva clipe. Văzându-vă mereu veseli şi bine dispuşi când eraţi împreună, tu şi doamna Zbihli, am intrat în panică şi într-o zi, când aţi plecat amândoi din şcoală, mi-am propus să vă urmăresc. Atunci am văzut-o pe colega noastră intrând în casa ta şi eram disperată. Nu ştiam ce să cred despre voi şi despre relaţia voastră.
– Deci…
– Numai puţin! Astăzi m-am hotărât să te abordez şi să vorbesc deschis cu tine. Să-ţi spun că te iubesc, că sunt îndrăgostită de tine şi că nu pot trăi fără tine, aşa că acum poţi să-mi răspunzi: Ce şansă am?
– M-ai surprins pur şi simplu. În primul rând trebuie lămurit ceva definitiv. Între mine şi doamna Zbihli nu există nimic sentimental. Este adevărat că a fost la mine pentru câteva minute…
– Poate două ore…
– Da? Nu am observat când a trecut atâta timp dar în fine, nu are importanţă asta. Doamna se plângea de atitudinea unei eleve faţă de soţul său şi mi-a cerut părerea. Cum era o alarmă falsă, neexistând nimic compromiţător între cei doi, i-am explicat doamnei şi nu am cronometrat timpul cât am stat de vorbă, cât s-a scurs de la sosire până la plecare. Şi-a adus aminte că are întâlnire cu soţul aşa că a plecat destul de repede acasă.
– Ştiu, am văzut când s-a urcat în tramvai.
– Deci ne-ai urmărit?
– Spre ruşinea mea, da! şi-mi cer scuze, dar eram disperată!
Aristide o privea cu milă. Cum se pot degrada unii oameni oricât de inteligenţi şi şcoliţi or fi ei, dacă nu ştiu să-şi gestioneze sentimentele!
Georgeta avea dreptate când l-a avertizat. O femeie intuieşte mai repede ce se întâmplă în mintea altei femei. Nu ştia câtă dragoste există în sufletul Mioarei sau câtă paranoia în mintea sa. Era surprins totuşi ca o femeie să-i declare direct că-l iubeşte şi că “nu poate trăi fără el”.
Nu ştia daca ar putea simţi la rândul său ceva pentru această tânără. Nu s-a gândit la ea niciodată în alt fel decât ca la o simplă colegă. Chiar şi în aceste momente de surpriză, tot nu se vedea îndrăgostit de ea şi trăind împreună zi de zi.
Pauza creată în conversaţia lor, nu era de bun augur pentru Mioara. De fapt pentru câteva minute a fost un simplu monolog, nu o discuţie între două persoane care se cunosc şi au dorit să consume o cafea împreună.
– Sincer să fiu Mioara, m-ai surprins cu declaraţia ta. Nu mă aşteptam la aşa ceva, eu fiind un bărbat care îşi vede de viaţa lui, fără să şi-o complice într-un fel. Nu sunt pregătit încă pentru o relaţie. Ce pot să-ţi spun decât că sunt flatat că o domnişoară aşa tânără şi drăguţă s-a îndrăgostit de mine!
– Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci de aproape doi ani de zile!
– Mă uimeşti cu perseverenţa ta.
– Îmi dai vreo şansă?
– Repet. Ce pot să-ţi spun? Acum sunt confuz. Dă-mi te rog timp să mă obişnuiesc cu ideea aceasta. Poate gândindu-mă la situaţie, se va crea o punte între sentimentele noastre. Poate că voi descoperi cu timpul în tine persoana pe care o aştept şi de care am nevoie în viaţa viitoare.
– Cel puţin sunt mulţumită că mi s-a luat o piatră de pe suflet, indiferent cum vor decurge evenimentele următoare. Ai dreptate desigur să te gândeşti la această oportunitate. Cel puţin, ştii că există cineva care te iubeşte cu adevărat şi că acea persoană sunt eu.
– Îţi mulţumesc. Nu cred că merit aceste sentimente şi atâta atenţie din partea ta. Cel puţin eu nu am făcut nimic intenţionat pentru a ţi le influenţa.
– Normal. A fost cum se spune, dragoste la prima vedere. Dacă la început a fost fără de speranţă, aşa cum ţi-am spus, acum aceasta există şi totul depinde numai de tine, să pot deveni o femeie fericită!
– Orice aş spune, s-ar putea să consideri că te jigneşte, de aceea mă abţin, rugându-te să-mi dai timp. Te mai rog în cancelarie să nu se schimbe nimic din atitudinea noastră colegială. De acord?
– Voi încerca, desigur, chiar dacă în suflet am o oarecare nelinişte, ştiind că acum cunoşti ce simt pentru tine. Emoţionant este că nu ştiu când se va crea acel click în sufletul tău, care să topească starea glaciară dintre noi şi să te apropie de mine.
– Cine poate şti? Aşa cum te-ai îndrăgostit tu la prima vedere, poate să apară şi la mine dragostea de care am nevoie pentru femeia ce mi-o doresc lângă mine.
Orice discuţie în plus ar fi fost inutilă şi ar fi tensionat şi mai mult atmosfera dintre ei, aşa că au preferat să achite consumaţia şi să se despartă, fiecare rămânând cu gândurile sale. Aristide acum avea la ce să se gândească. Pe moment uitase şi de Georgeta şi de Gabriellé.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

IUBIRE INTERZISA – cap. 2

Cap. 2

În pauza dintre ore, aflându-se cu profesorul Narcis Condurache la o ţigară lângă fereastra deschisă a cancelariei, Georgeta Zbihli, profesoară de istorie, începu să se destăinuiască colegului său precum că ar avea o problemă de comunicare cu o “olimpică” de-a lui, elevă în clasa a XII-a A.
– Cine anume, doamna Zbihli?!
– Olimpica dumitale, Brigitté Orru.
– Ce-a făcut?
– Încearcă să-mi strice căsnicia şi aşa destul de şubrezită în ultimul timp.
– Cum aşa?
– I-am văzut cum se privesc şi mai ales cum s-au sărutat…
– Sărutat?! Doamne, Dumnezeule, când s-a întâmplat acest lucru reprobabil? Răspunse consternat Narcis celor auzite.
– La întâlnirea soţului meu din timpul campaniei electorale, cu echipa liceului care trebuia să împartă pliante şi fluturaşi prin cartier.
– Şi ce a făcut Brigitté?
– I-a dat soţului un buchet de trandafiri după terminarea expozeului despre proiectele de guvernare ale partidului său. Culmea, numai trandafiri albi, aşa cum îi plac lui! De unde a ştiut că îi place această culoare şi mai ales trandafirii?
– De la mine! Eu i-am cumpărat, bineînţeles din fondul şcolii şi cum v-am auzit adeseori spunând că vă aduce mereu trandafiri albi acasă, m-am gândit că aceştia sunt preferaţii domniei sale.
– Bine, bine, dar de ce i-a dat tocmai Brigitté?
– Doamna director, care după cum ştiţi, face parte din aceeaşi formaţiune politică cu soţul dumneavoastră, mi-a lăsat mie plăcerea să aleg elevul care să-i înmâneze florile şi cum Brigitté este o elevă foarte bună la învăţătură şi mai ales căruia căreia îi place să fie mereu luată în seamă, am desemnat-o pe ea. Am greşit cu ceva?
– Nnuu, nu, dar… vă rog, domnule profesor să mă scuzaţi, am crezut că a fost iniţiativa ei şi că se cunosc de mai mult timp… De fapt cred că nu s-au mai întâlnit personal vreodată.
– Desigur că un politician de talia domnului Zbihli poate stârni curiozitatea unor fete tinere ajunse în pragul majoratului, mai ales cunoscându-se şi faptul că este soţul uneia dintre profesoarele lor.
– Vai, domnule Condurache, vă rog să mă scuzaţi de pentru gafa făcută. După cum mi s-a părut că-l sorbea din ochi cu atâta fascinaţie şi cum l-a strâns în braţe când i-a dat florile credeam că…
– Doamnaă Georgeta, Brigitté este doar un copil, nici măcar nu are optsprezece ani, cum vă puteţi gândi la aşa ceva?
Atunci Condurache îşi aduse aminte de scena petrecută în dormitor între el şi Gabriellé şi cum era să “uite” şi el că cea pe care o săruta cu atâta patimă era tot o copilă, chiar dacă între timp devenise majoră. Acest lucru îl făcu mai circumspect faţă de în legătură cu faptul că nu se putea întâmpla nimic între o elevă de vârsta Brigittéi şi senatorul Ernest Zbihli, dacă s-ar fi cunoscut mai bine, ţinându-se cont de faptul că era mai tânăr decât el cu vreo doi-trei ani.
– Aveţi probleme în familie din cauza aceasta?
– Nu numai din această cauză. Într-o căsnicie ca a noastră în care soţul lipseşte zile întregi de acasă, fiind plecat mai mereu în “teritoriu”, în colegiu, cum spun ei mai curând, alteori deseori ajungând acasă spre zorii zilei, motivând că a avut dezbateri cu reprezentanţii din colegiu, vă daţi seama cum este. De fapt, de ce să vă mai spun că şi dumneavoastră aţi trecut prin aşa ceva.
– Doamna Zbihli, dar la noi a fost cu totul altceva…
– Vă spun ca la un frate, continuă ea fără să bage în seamă replica interlocutorului, nu am cu cine discuta pentru a mă descărca de amărăciunea adunată în ultimul timp…
– Putem relua discuţia când doriţi. Acum trebuie să sune de intrare la clasă, încercă Condurache să dea o nouă ocazie reluării acestei discuţii. Putem merge să continuăm la o cafea…
Îi plăcea de Georgeta Zbihli ca femeie. Era elegantă, distinsă şi discretă. Nu intra cu nimeni în conflict, în afara elevilor, desigur, ca oricare dintre profesori. În ultimul timp nu prea se mai învăţa carte prin şcoală. Absenţele erau cu zecile şi apăreau destui elevi problemă în liceu, mai ales că acesta era considerat un liceu de “fiţe”, unde toate personalităţile Bucureştiului încercau să-şi înscrie odraslele. Unii dintre elevi erau bănuiţi că sunt consumatori de droguri de mare risc sau mai grav, chiar dealeri.
– Domnule Condurache, vă daţi seama că nu mă pot afişa cu dumneavoastră într-un local public. Ce s-ar spune despre noi? Cred că sunteţi conştient de faptul că vă aflaţi sub supravegherea continuă a colegei noastre de română, domnişoara Finic, care vă place evident, la care să mai adaug şi statutul dumneavoastră de bărbat divorţat…
– Mă flataţi, doamna Zbihli. Nu ştiam.
– Cum aşa? Asta-i bună! Ştie toată şcoala şi dumneavoastră nu ştiţi?!
– Doamnă, eu sunt un bărbat serios, chiar dacă am statutul unui „bărbat divorţat”, cum spuneţi dumneavoastră. Nu mă angrenez în asemenea situaţii jenante, mai ales că suntem colegi de cancelarie.
– Lăsaţi, domnule Condurache, nu mai fiţi aşa modest. Sunteţi un bărbat şic. De ce nu v-ar deveni interesantă relaţia unei cu o altă femeie alte femei cu în actuala dumneavoastră situaţie?
Georgeta Zbihli a rămas fără răspuns, deoarece se auzea pe hol deja soneria care îi invita să-şi ia fiecare catalogul şi să se îndrepte spre clasele unde aveau ore. Cei doi colegi mergeau la clase aflate pe acelaşi etaj şi hol, aşa că şi-au Acestea fiind alăturate, au avut timp să-şi propus propună să reia dialogul după terminarea orelor.
La terminarea cursurilor, cei doi colegi, mergeau alături, liniştiţi, spre casele lor. Încercau să reînnoade discuţia întreruptă de soneria care-i invitase la ore, purtată lângă fereastra deschisă în ciuda frigului de afară. Le venea destul de greu să revină la acele probleme personale şi de familie, aşa că mai mult dezbăteau noile modificări ale Legii învăţământului.
– Domnule profesor, este impardonabil ce se întâmplă în ţara noastră. Nu mai ştii ce ai de făcut, domnule, cu atâtea experienţe în a conduce o ţară. Fiecare partid sosit la guvernare, face experienţe pe populaţie de parcă am fi cobai. Nu se mai poate suporta aşa ceva.
– Aveţi dreptate, doamnă Georgeta. Nu vedeţi la noi în învăţământ? Fiecare nou ministru, vrea să fie el mai cu moţ. Schimbă legea învăţământului din dorinţa de a veni cu ceva nou, nu neapărat şi bun, doar să fie el semnatarul modificărilor sau să fie făcute în timpul mandatului său. Cică pentru „reformarea învăţământului”! Au schimbat manualele, de s-a ajuns până acolo încât şi viaţa prezentatorilor de la televiziunile private să fie studiată în şcoli, uitându-se adevăratele valori ale neamului românesc, iar dumneavoastră, ca profesor de istorie, vă daţi cel mai bine seama de acest lucru, când trebuie să le predaţi elevilor o altă istorie a acestui neam, inventată de către politicienii epocii actuale, printre care se numără şi soţul dumneavoastră.
– Aşa este, aveţi dreptate. Acasă evit să discut politică cu soţul meu. În acesta privinţă avem o înţelegere clară: fără politică acasă. Urăsc politica şi încep să-i urăsc şi pe politicieni din ce în ce mai mult, faţă de datorită a ce se întâmplă în viaţa noastră de zi cu zi. Dar să revin la discuţia începută.
Partidele îşi numesc la vârf o conducere politică, însă la bază, cei ce pun în practică dispoziţiile sosite cu scop de reformare, sunt tot acei vechi slujbaşi cu mentalităţile şi legăturile lor. Aleg manualele după cum dă editura mai mult celor care le aprobă.
Hm, auzi dumneata, domnule Condurache, manuale alternative! Parca istoria ar fi alternativă: dacă nu-i albă, atunci poate fi şi neagră. Eu nu prea mă iau după manuale. Predau elevilor mei istoria învăţată şi apoi studiată de mine după cărţi scrise de istoricii adevăraţi, nu de conţopiştii de astăzi.
Îţi vine să turbezi, domnule, continuă ea monologul său cu năduf, indignată la culme. Termină individul sau individa o facultate pe banii lui tătânelui-său şi se prezintă peste tot în mass media drept „istoric” domnule, iar alţii studiază ani de zile, susţin nenumărate examene suplimentare şi abia ajung profesori de liceu, post obţinut musai prin concurs, nu cum era pe vremuri, cu repartiţie guvernamentală funcţie de nota obţinută la examenul de stat, sau licenţă cum se numeşte mai nou acum. Mie îmi trebuie doar să am tematica din programă, predarea o fac după cunoştinţele mele, nu după cartea lor alternativă, de aceea le cer elevilor să fie prezenţi şi atenţi la oră, ce le explic eu despre istoria acestei ţări, nu găsesc ei în manualele lor alternative,! mai spuse cu indignare Georgeta.
– Şi la mine la matematică este acelaşi lucru. Manualele sunt redactate de toţi neaveniţii. Multe dintre probleme sau exerciţii sunt cu enunţurile greşite sau nu au nicio finalizare logică.
Ajunşi în staţia de tramvai, Georgeta înainte să-şi ia la revedere de la colegul său de cancelarie, Georgeta i se destăinui parcă cu jenă:
– Domnule Condurache, scuzaţi-mă, dar tare aş fi vrut să mai discut cu dumneata despre ce am început să-ţi spun în cancelarie, dar acum îmi vine tramvaiul…
– Mai sosesc şi altele, doamnaă Zbihli, nu-i nicio problemă. Putem merge undeva şi discutăm tot ce doriţi.
Narcis observase că femeia nu-l mai lua cu dumneavoastră, că încerca o apropiere, folosindu-l ca pe un confident.
– Nu, nu, nu se cade! Dacă ne vede cineva, şi apoi se pot auzi vorbe urâte prin şcoală cum că… se lamentaă ea parcă fără vlagă.
– Nu vă faceţi probleme, colega, aceste întâlniri sunt normale şi fireşti în ziua de astăzi. Oamenii se întâlnesc, discută, beau o cafea, o răcoritoare sau o bere, fără să impacienteze pe cineva. Se vede că aţi dus o viaţă austeră în ultimul timp!
– Da… mai ales în ultimele luni, am încercat şi calea credinţei, crezând sperând că Bunul Dumnezeu îşi va întoarce faţa şi privirea înspre mine şi căsnicia mea…
– Atunci ce ziceţi, mergeţi la mine la o cafea? Stau doar la doi paşi de staţie.
– Vai, cum să fac aşa ceva? Domnule Condurache, dar ce credeţi despre mine? Cum aşa? o făcu profesoara pe indignata, cu toate că abia aştepta această invitaţie sugerată şi în cancelarie.
– Eu cred lucruri bune, dar ce credeţi dumneavoastră despre mine de vă speriaţi aşa de tare?
Georgeta încerca să joace un pic de teatru, să pară supărată pentru această propunere, chiar dacă murea de dorinţă şi curiozitate să-i viziteze casa profesorului Condurache, despre care auzise prin cancelarie că primeşte la el acasă eleve la meditaţie.
– “Ce meditaţie o face el cu elevele nu ştiu, că arată tare bine ca bărbat”, îşi spunea Georgeta în gând.
– Ce ziceţi?
– Nu se cuvine să merg la un bărbat acasă, mai ales când este şi divorţat.
– Cu ce schimbă acest lucru situaţia? Dacă doriţi să discutăm problemele personale ce vă frământă, ori mergem într-o cafenea, restaurant, sau bar, unde doriţi, deoarece în parc nu putem sta din cauza frigului, ori mergem la mine acasă, unde nu ne deranjează nimeni şi precis este cald? Trebuie să vă hotărâţi?! Mai spuse Condurache ca pe un ultimatum.
– Bine…, bine… atunci… prefer la dumneata pentru câteva minute. Nu aş dori să fiu văzută în locuri publice însoţită de un bărbat ne…
– Ştiu, neînsurat…
– Doar pentru câteva minute, nu mai mult, preciză ea repede, pentru a marca scurtimea vizitei în timp.
– Cât doriţi atâta staţi, eu nu vă reţin mai mult, Doamne fereşte!
Cei doi se îndreptară spre strada unde îşi avea Condurache casa lui bătrânească de pe timpul când Bucureştiul era considerat încă Micul Paris. Descuie poarta cu cheia, apoi uşa de la intrare. Îşi pofti colega în căldurosul şi primitorul lui living, încărcat cu tot atâtea amintiri şi mobilă veche ca şi de cu cărţile valoroase din vasta lui bibliotecă.
Georgeta rămase încântată de această încăpere primitoare când pătrunse în living înăuntru şi dădu de căldură. Condurache Bărbatul, manierat, o ajută să se dezbrace, îi luă haina din blană de nurcă, căciula, fularul, mănuşile şi i le duse în holul unde avea cuierul.
– Vă rog, doamnă Zbihli, luaţi loc în fotoliu să vă încălziţi! Fac imediat cald, doar câteva clipe să mă dezbrac şi dau foc gazelor să aprindă lemnele din şemineu , apoi o să pun şi de câte o cafeluţă turcească.
– Domnule Condurache, nu trebuie să vă deranjaţi pentru mine.
– Colega, acum sunteţi invitata şi musafira mea, lăsaţi-mă permiteţi-mi să mă comport ca o gazdă civilizată şi primitoare! La mine nu prea intră des femei aşa de des în casă.
– Lăsaţi, domnule Condurache, nu mai spuneţi aşa. Se aude prin liceu că la dumneavoastră acasă meditaţi eleve la matematică, aşa că…
– Doamnă, eu m-am referit la femei, nu la copile. Elevele mele vin aici pentru a învăţa ceva în plus faţă de ce le predau în clasă, nu pentru altceva. Nu fac un secret din acest lucru atât timp cât o fac voluntar, fără nicio remuneraţie, ci doar pentru cei care vor să înveţe mai multă matematică.
– Foarte frumos din partea dumitale.
Narcis, după ce aprinse gazele în şemineu, ca să ia foc buturugile aranjate din timpul dimineţii, merse la aragazul din bucătărie, dar nu înainte de a repeta ritualul cu măsuţa cu rotile, sticla cu vişinată specială marca “Condurache” şi două păhăruţe din sticlă de Murano, pentru invitata sa specială. Ştia că vişinata lui face minuni, dezleagă limba unei femei după ce este gustată. Îşi aminti de întâmplarea cu eleva sa, Gabriellé.
– Vai, domnule Condurache, nu trebuie să vă deranjaţi atât pentru o vizită de câteva minute!
– Aici puteţi să-mi spuneţi Narcis, suntem doar între noi şi nu ne vede şi aude nimeni.
– Vai, cum aşa?
– Simplu. Ca între prieteni şi colegi. Nu ai spus dumneata că îţi sunt ca un frate mai mare? Cum frate nu-ţi pot fi, prieten se poate, aşa că…
– Bine. Voi vedea dacă reuşesc, rosti ea roşindu-se de plăcerea momentului.
– Atunci, până se încinge nisipul din tavă să gustăm această délicatesse spéciale, însoţind-o cu un “bine ai venit în umila mea casaă mea umilă de burlac”.
– Umilă pe dracu’! scuză-mi, te rog înjurătura. Umil este apartamentul meu la bloc, nu această frumoasă casă boierească. Hm, dar chiar miroase plăcut şi-i bună vişinata. Este, într-adevăr, cum o numeşti dumneata: délicatesse spéciale. N-am mai băut alcool de mult timp. Nu prea obişnuiesc. Doar la ocazii deosebite.
– Este o băutură făcută în casă după o reţetă inventată de mine şi acum chiar este o ocazie specială, aşa că te rog să o serveşti cu încredere deplină în calităţile sale reconfortante.
– Bravo, este într-adevăr delicioasă, repetă Georgeta după ce-şi umezi din nou buzele sale senzuale în băutura aromată, grasă ca un ulei virgin extras din măsline stoarse prin presarea la rece.
Căldura degajată de şemineu începu să-şi facă simţit efectul. Georgeta, după gerul îndurat afară, se relaxă, profitând de comoditatea fotoliului, în timp ce Narcis la bucătărie pregătea la nisip mult lăudata lui cafea turcească. Femeia începu să studieze încăperea. Cum celelalte uşi în afara celei de la bucătărie erau închise, nu putea să-şi facă o imagine de ansamblu asupra întregii clădiri. Oricum, de afară se vedea destul de mare.
Era impresionată plăcut de faptul că profesorul Condurache, în ciuda faptului că locuia singur, menţinea o curăţenie desăvârşită în casă. Nu era genul soţului său, care pe unde trecea îşi arunca lucrurile care nu-i mai trebuiau, lăsând pe altul să adune în urma lui. Ochii i s-au oprit pe ghiveciul cu orhideea plină de flori. Era o frumuseţe. Şi acest lucru a convins-o că gazda sa este un bărbat sensibil şi iubitor de frumos, în ciuda robusteţii sale fizice. Parcă era atlet, nu profesor de matematică.
Condurache veni cu o altă tavă, metalică argintie, pe care trona ibricul de aramă plin cu cafeaua ai cărei aburi, ce se împrăştiau în toată casa, îţi îmbătau simţul olfactiv ce împrăştia în casă o aromă ce-ţi îmbăta toate simţurile olfactive (sunt mai multe simţuri, dar olfactiv este numai unul. Restul pot fi vizual, auditiv, senzitiv etc). Turnă cafeaua în ceştile din cobalt, după ce puse în fiecare, ceaşcă mai întâi, câteva linguriţe de caimac.
– Te rog, colega, să serveşti această cafea pe care nu o găseşti decât în Turcia, la adevăraţii cafegii şi la mine! Cum o cafea turcească merge cu o ţigară turcească, ia şi te serveşte-te din acest pachet de Camel, chiar dacă nu au filtru. Este o ţigară specială, făcută din tutun fin, din frunzele de la vârful plantei, tratate după reţete numai de fabricant ştiute.
– Vai, colega, mă copleşeşti şi mă răsfeţi! S-ar putea să-mi placă şi să doresc să mai vin la dumneata, începu să se alinte Georgeta.
– La tine… Încearcă să eviţi politeţurile din cancelarie. Ce poate fi atât de greu? Când doreşti să revii în vizită la mine, te voi primi de fiecare dată cu mare plăcere.
Condurache îşi aprinse o ţigară şi îi întinse şi Georgetei pachetul să se servească. Aceasta se servi şi se uită după brichetă, însă Narcis aduse imediat aduse flacăra brichetei la vârful ţigaretei sale. Femeia trase cu nesaţ un fum şi-l expiră cu plăcere, umplând încăperea cu un miros deosebit de plăcut de tutun fin.
Se simţea bine în prezenţa acestui bărbat drăguţ, de care se temuse fără justificare înainte de a-i accepta invitaţia. Chiar era liniştită şi împăcată sufleteşte că a venit în vizită la el. Dintr-o dată nu mai exista nicio problemă atât de importantă şi stringentă în viaţa sa. Uitase că tocmai acestea au determinat-o să treacă pragul casei bărbatului ce o copleşea cu atenţiile sale, atenţii de care nu mai beneficiase de mult timp din partea soţului. Acum nu regreta. Chiar era bucuroasă că a avut “curajul” să o facă. Îl privea şi-l admira. Făcea în gând comparaţii între el şi Ernest, soţul său. Ce avea vedea mai frumos la fiecare la el? Începea să-i găsească soţului tot mai multe defecte, chiar dacă despre Condurache nu ştia mai nimic în afara faptului că este un coleg bun, un profesor la fel de bun şi un bărbat de care se putea îndrăgosti orice femeie.
“Doamne, ce-mi poate trece prin cap de mă gândesc la dragoste? Să-mi fac repede semnul crucii cu limba în gură. Ar fi jenant să o fac cu mâna de faţă cu Condurache. Şi când te gândeşti ce cafea şi vişinată bună ştie să facă! Oare numai atât? Nu cred…”, tot vorbea ea cu ego-ul său.
Georgeta nu se mai recunoştea.
“Unde îmi sunt preceptele religioase? Credinţa că numai Duhul Sfânt poate mântui lumea de răutăţile abătute asupra populaţiei acestei ţări?” se tot întreba ea în continuare.
Acum pufăia ca o turcoaică adevărată, tolănită într-un fotoliu confortabil, lângă o sticlă cu o licoare divină, afrodiziacă şi un bărbat prea arătos pentru ea şi preceptele sale religioase îmbrăţişate în ultimul timp.
Parcă nu mai era Condurache, “Zbirul”, profesorul de matematică din liceu. I se părea acum o statuie grecească sculptată în cea mai fină marmură, însufleţită special de bagheta magică a cine ştie cărei zeităţi din Olimpul antic, pentru a-i tulbura ei liniştea sufletească şi mintea.
Georgeta îl privea pe Narcis cu alt interes. Îi studia trăsăturile rigide. Îi plăcea gropiţa din barbă şi îi venea să i-o sărute.
“Pfui, Doamne iartă-mă! Ce-i cu mine de îmi trec asemenea gânduri necurate prin cap? Să fie de vină oare licoarea aceasta delicioasă? Este cumva vrăjită?”
Condurache nu uita să fie mereu plin păhăruţul Georgetei iar ea nu ezita să-l golească, aşa că astfel încât gândurile femeii alergau pe alte trasee decât cele dorite şi pentru care a venit în casa colegului său. Acum îl studia cum arată fizic. Fiind doar într-un pulovăr alb din lână fină de angora, putea să-i distingă pectoralii proeminenţi, părul cu început de grizonare la tâmple şi ochii pătrunzători, dar mai ales buzele sale cărnoase.
“Cum ar fi oare să săruţi aceste buze, sau să te laşi sărutată?” se întreba ea.
Georgeta, plecată cu gândul pe meleaguri interzise după ce păşise peste pragul casei lui Condurache, nici nu băgase se seama că Narcis îi tot spunea ceva de câteva secunde.
– … şi doreai să discutăm despre situaţia ta, nou apărută în familie, presupunând că soţul ar avea anumite relaţii extraconjugale. Referitor la eleva noastră, cred că este exclus. Ţi-am explicat şi de ce. Că pot exista simpatii între un politician cunoscut cum este soţul tău şi o adolescentă care îl admiră, este posibil, dar nimic mai mult, cu toate că nu aş garanta acest lucru.
– Da, dar nu de la asta a plecat totul… nu ştiu ce să mai spun acum… sunt puţin confuză… mai multe lucruri nu merg în ultimul timp la noi în familie… tot încerca ea să se detaşeze de gândurile sale indecente şi în contradicţie cu preceptele sale religioase din ultimele luni.
– Tu îi reproşezi doar lui răcirea sentimentelor voastre, dar ţi le-ai analizat vreodată pe ale tale, dacă mai sunt aceleaşi? Dacă mai trăieşti cu aceeaşi pasiune întâlnirea intimă care alungă orice nor dintr-o iubire?
– Hi, hi, hi, relaţii intime nu am mai avut de nu ştiu câtă vreme. Au fost sublime, dar lipsesc cu desăvârşire, ca să citez o replică teatrală.
– Poate şi din această cauză există tensiune între voi. Scuză-mă, nu vreau să mă insinuez în viaţa voastră de familie, dar îţi spun ca la o soră, aşa cum mă considerai în cancelarie. Trebuiesc puse în balanţă, corect, ambele comportamente şi simţăminte. Mai sunt echilibrate? Ai analizat unde atârnă mai multă greutate şi acolo unde lipseşte? Sunt talerele egale? Ce ai făcut să completezi acea eventuală lipsă din partea ta? Eu aşa văd refacerea echilibrului domestic şi sentimental. La mine când acest echilibru nu s-a mai putut reface, de comun acord şi amiabil, am întrerupt o convieţuire care putea deveni o povară şi un chin pentru ambii parteneri. Tu poate vezi lucrurile altfel.
– Da, acum este mai greu să mă pronunţ…
Începu să se gândească de la ce a început această lipsă de comunicare a sentimentelor, care au fost atât de intens trăite cu ceva timp în urmă. Încercă să uite incidentele mărunte, fără importanţă prin amploarea lor, dar aduse la nivel de catastrofă atunci când dispare toleranţa dintre doi oameni.
Probabil calmul lui imperturbabil, care îl detaşa de orice problemă neplăcută, o scotea din minţi. La începutul căsniciei mergeau la aproape toate spectacolele Teatrului Naţional, apoi din ce în ce mai rar. Acum Ernest nu mai venea cu bilete la spectacole, nici măcar pentru premiere. Odată cu intrarea lui în parlament, au dispărut atât biletele la spectacole, cât şi mersul la restaurant cum făceau când mergeau la după vizionarea unui spectacol şi veneau uneori acasă cu taxiul, după ce petreceau câte o seară la un restaurant select, unde serveau cina şi ascultau muzică. Chiar au şi dansat câteodată acolo unde aveau orchestră şi exista ring de dans.
Au dispărut apoi şi plimbările din afara Bucureştiului… la munte sau la mare. El se afla mai mereu sub atenta ei supraveghere şi gelozia născută din teama de a-l pierde, o făcea să nu mai aibă încredere în dragostea lui de la începutul căsniciei, chiar dacă nu avea ce să-i reproşeze comportamentului său, fiind la fel de atent cu ea. Îi aducea flori, mici atenţii, o ajuta la menaj, când era acasă…
În tot acest timp, cât când nu mai erau ataşaţi sufleteşte ca în primii ani de căsnicie, ea nu s-a gândit la un alt bărbat. Era pentru prima dată oară când se afla acum împreună cu altul şi se simţea bine în prezenţa lui. Ştia că despre ea toţi colegii aveau o părere bună, dar mai era conştientă şi de faptul că încă este o femeie frumoasă, care poate fi dorită de oricare bărbat, aşa cum apărea cu părul ei negru şi lung, ce-i acoperea cu dărnicie umerii, scoţând în evidenţă o subtilă senzualitate şi chipul său de păpuşă.
Georgeta ştia că are un farmec al ei, inconfundabil, accentuat de nişte ochi mari şi luminoşi, înzestraţi cu o privire intensă, curioasă, scrutătoare. Tot aşa cum ştia că în zilele sale bune, era o femeie spirituală, lucru dovedit şi în discuţiile libere din cancelaria profesorală. Ce nu ştia ea, era că totuşi Ernest încă o iubea sincer şi de aceea îi accepta toate toanele.
Privindu-şi ceasul de la mână, Georgeta se alarmă văzând cât de târziu este. Trecuseră aproape două ore de când se afla în casa colegului său şi parcă nu-i venea să mai plece. Avea de gând să mai revină în această încântător de primitoare cameră de burlac.
– Vai, cât este ceasul!!! Narcis, trebuie să plec acasă! Mă aşteaptă soţul precis. I-am lăsat o listă mare să meargă la piaţă, că aşteptăm duminică nişte musafiri din partea familiei sale. Cred că a ajuns acasă înaintea mea.
– Dacă trebuie să pleci, facă-se voia ta! Ţi-am promis că vei sta la mine cât vei dori.
Georgeta se ridică destul de greu din fotoliul moale şi imediat Narcis îi întinse amabil mâna să se sprijine. Acea strângere de mână îi transmise un semnal prin corp, la care avea de gând să mediteze acasă, în linişte. Condurache intră în holul unde erau hainele oaspetelui său şi reveni cu ele în braţe. O ajută să se îmbrace şi o conduse la uşă. Afară îi întâmpină un crivăţ uscat care îi lovi cu asprime în faţă.
– Îţi mulţumesc, Narcis, pentru plăcuta după amiază şi deosebita găzduire.
– Nu ai pentru ce Getuţa. Uşa mea rămâne mereu deschisă pentru tine. Doar suntem nu numai colegi, sper că şi buni prieteni. Şi când te gândeşti că nu aveai curajul să-i dai curs invitaţiei mai devreme! Vezi că nu mănânc femeile care-mi trec pragul casei?
– Am să ţin cont de acest lucru. Ne întâlnim mâine la liceu şi mai vorbim. Acum mă grăbesc. Ne-am luat cu vorba şi uite cât este ceasul! La revedere.
Întinse mâna scoasă din mănuşa fină din piele de căprioară, pentru a-şi lua la revedere. Condurache i-o sărută galant, iar Getuţa, cum o dezmierdase Narcis, îi întinse obrazul pentru a se săruta ca între doi buni prieteni ce se bucurauseră unul de prezenta celuilalt timp de două ceasuri.
Rămas în poartă, Narcis o privea cum se îndepărtează cu paşii săi mărunţi. Fiind doar în pulovărul său subţire din angora, simţi imediat tăria gerului de afară şi reveni grabnic la căldura livingului, gândindu-se la faptul că, încă o femeie i-a trecut pragul casei, iar viaţa lui interioară este la fel de săracă şi insipidă ca şi înainte.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

IUBIRE INTERZISA – cap. 1

Cap. 1

Profesorul Condurache stabilise pentru astăzi o meditaţie la el acasă cu cele două eleve olimpice la matematică, Brigitté şi Gabriellé. În momentul ieşirii lui din clasă, ambele îi confirmaseră participarea. Încă de dimineaţă se apucase să facă focul în şemineu, astfel încât fetele să găsească un ambient plăcut în living room. Dorea ca ele să se simtă confortabil când, părăsind frigul de afară, vor pătrunde în salonul primitor.
Această casă o moştenise de la părinţi, de aceea nu s-a pus problema înscrierii ei pe lista partajului, la divorţ. Era o casă veche, construită pe la sfârşitul secolului XIX, în stil rococo, caracterizată prin bogăţia ornamentaţiei, vecină cu opulenţa.
Casa fusese proiectată de un arhitect italian, pentru familia unui grec bogat, angrosist de cereale, căruia ulterior afacerile nu i-au mai mers, dând faliment în timpul crizei economice mondiale din 1929 – 1933, care afectase şi economia României. Astfel încât, după ce negustorul şi-a pus capăt zilelor, familia a fost nevoită să vândă clădirea în pierdere şi, cu ce bani le-au mai rămas după lichidarea afacerilor, să se retragă în Grecia natală.
Arhitectura clădirii se caracteriza prin folosirea predominantă a ornamentelor reprezentând scene cu personaje mitologice, asimetric plasate în ansamblu, pentru realizarea unor compoziţii complexe, chipuri de heruvimi, de lei fioroşi, armăsari cu gâtul cambrat şi coama stufoasă, împodobite de curbele ornamental florale încolăcite, şerpuind în jurul clădirii.
În faţa casei se afla o curticică, care din primăvară până toamna târziu era plină cu flori. Lui Narcis Condurache şi prenumele îi era predestinat spre frumos, de aceea îi plăcea ca timpul liber să şi-l petreacă cu grădinăritul, plivind, udând, sau admirându-şi micuţul rai multicolor, deosebit de parfumat.
Îi plăcea să asculte zumzetul albinelor şi să privească cum poposeau pe corola florilor culegând cu trompa nectarul din pistil contribuind astfel şi la polenizarea plantelor, ca apoi să zboare mai departe cu picioruşele încărcate cu polen, în drumurile lor necunoscute ca într-o enigmă din romanele Agathei Christie.
Când se simţea obosit, intra în chioşcul din mijlocul grădinii să se odihnească şi să servească o răcoritoare sau o cafea fierbinte din nelipsitu-i termos chinezesc. Iedera ce înconjura chioşcul îi asigura răcoarea ce o căuta în zilele toride ale verii.
Cumpărase din magazinele de specialitate atât bulbi de lalele din toate culorile, de zambile, narcise albe şi galbene, bătute sau simple, cât şi butaşi de trandafiri cu flori bogate în petale grena, roze, sau albe. Mai avea o tufă de azalee, primită cadou din partea tatălui unui elev, horticultor în cadrul serelor ce aparţineau Administraţiei Capitalei, care aflase de pasiunea lui pentru grădinărit şi matematică. Era mândria sa când arbustul se umplea cu flori roze puternic parfumate. Spera să mai facă rost de una cu florile albe.
Acum în grădiniţă totul era încremenit. Trandafirii cu tulpinile scurtate din toamnă erau acoperiţi cu pământ, iar plantele mai sensibile la ger, învelite cu folii protectoare.
Pentru living room cumpărase din piaţă o orhidee albă înflorită, pe care o instalase în mijlocul mesei ovale din cameră.
Meritase banii daţi pe floarea care-l încânta prin gingăşia sa. Petalele albe, cu inserţii de culoare mov pe mijlocul limbului, coborând până la partea superioară a peţiolului, dădeau o notă de nobleţe întregii plante. Ştia că, oferindu-i lumina necesară şi udând-o doar atât cât trebuie, se va bucura de frumuseţea ei mai mulţi ani.
Când a ieşit pe uşa clasei, elevele l-au asigurat că vor veni amândouă sâmbătă la programul de pregătire pentru olimpiadă. Şi ele ar fi fost încântate ca liceul să aibă reprezentanţi calificaţi nu numai în concursul pe capitală, ci şi în faza naţională şi, de ce nu, chiar în cea internaţională.
Prima care a sunat la uşă a fost Gabriellé. Nu ştia că Brigitté încă nu ajunsese şi că va fi singură în casă cu profesorul. Când s-a deschis uşa şi a pătruns în interior, şemineul cu flăcările lui roşietice dansând în semiobscuritatea încăperii în care a fost poftită, i-a captat interesul.
Atmosfera intimă ce domnea în salon a luat-o prin surprindere, iar naturaleţea gestului prin care profesorul a îndemnat-o să intre şi să ia loc pe fotoliul de lângă şemineu să se încălzească, nu avea nimic periculos în ea, astfel încât tânăra şi-a liniştit emoţia ce-o cuprinse la început, datorată prezenţei sale doar cu gazda. În cameră se afla o bibliotecă mare, ticsită cu cărţi, multe dintre ele de matematică, sau nenumărate tratate enciclopedice, toate legate în piele.
– Bună ziua, domn’ profesor. Cum, Brigitté n-a ajuns? întrebă ea privind nedumerită prin cameră. Ce-o fi cu ea, că de obicei nu întârzie? Nu locuieşte ca mine aşa de departe să folosească tramvaiul.
Când se dezbrăcă de paltonu-i lung din stofă roşie, Condurache fu surprins că nu a venit în pantaloni pe gerul de afară, ci doar într-o fustă din material de blugi, scurtă, care abia îi acoperea pulpele protejate de un dress subţire şi lucios, la culoarea pielii. Picioarele îi erau puţin cam groase pentru înălţimea ei.
Era o elevă simpatică, mărunţică, cu nişte gene mari şi arcuite, cu sâni frumoşi, bine conturaţi, ce făceau să-i sară nasturii din butonierele bluziţei.
Gabriellé era o aiurită, o visătoare, cu o minte extrem de ageră. Îi plăcea nu numai matematica, ci şi viaţa. Intuitivă, senzuală, deloc inhibată, cerebrală, pătrundea cu uşurinţă în mintea celui care intra în sfera sa de interes, mai ales al bărbaţilor, plăcându-i să-i aţâţe.
Ca pentru mai toţi adolescenţii de vârsta sa, virginitatea devenise o problemă foarte acută. Încă nu încercase “marea cu degetul” cum s-ar zice, aşa cum o făcuseră majoritatea dintre colegele sale. Nu simţise pentru niciun băiat sau bărbat marea dragoste care s-o determine să aleagă între păstrarea virginităţii, sau păstrarea “iubirii” lui, aşa cum o făcuseră o parte dintre colegele din liceu. Încă nu era sigură dacă atunci când faci sex, ştii precis pentru ce o faci, pentru iubirea faţă de persoana de care crezi că te-ai îndrăgostit, sau pentru plăcerea sexului propriu zisă.
La vârsta când hormonii dau în fierbere prin corpurile tinere, nimănui nu-i place să se simtă lăsat în afara grupului de prieteni sau de colegi. Este firesc ca fiecare adolescent să-şi dorească să fie plăcut de cei din jur şi să simtă că nu este evitat sau privit cu superioritate de cei care au gustat din fructul oprit.
Din păcate, mai ales tinerele cu un aspect fizic mai puţin favorizat, simt că trebuie să-şi piardă virginitatea pentru a rămâne în grupul de prieteni şi de a nu fi marginalizate şi privite cu superioritate de cei din gaşca din care fac parte. Numai cele cu o morală puternică sau care pot să-şi controleze emoţiile, pot evita începerea activităţii sexuale într-un moment nepotrivit, ştiindu-se că sexul nu este doar un act fizic, ci şi unul emoţional. Alegerea momentului mai ţine şi de valorile morale ale adolescentului, moştenite sau dobândite în familie, care poate nu se potrivesc cu cele ale prietenilor din gaşcă.
Gabriellé nu era genul de adolescent care pentru a-şi impresiona prietenii, trebuie să se arunce în braţele primului întâlnit, dornic să se înfrupte din fecioria sa. A ştiut să-şi impună voinţa şi nimeni nu i-a comentat-o.
Lui Condurache i se plimbau fără de voie ochi pofticioşi pe pulpele şi pieptul fetei, dar nu risca să-şi piardă postul pentru o copilă. Între ei era o distanţă de cincisprezece ani, fata putea să-i fie ca o soră mai mică. Dar cum nu mai avusese nicio relaţie sexuală de câteva luni bune, simţurile-i nu prea ţineau cont de diferenţa de vârstă şi de starea lor socială.
Gabriellé, urmărindu-l discret, nu putu să nu-i observe sclipirile pofticioase din privirile care o asaltau. Spera ca Brigitté să sosească cât mai repede. Se simţea jenată de situaţie şi un pic de teamă i se cuibări în suflet. Îl plăcea pe Condurache nu numai ca profesor de matematică, ci şi ca bărbat. Ştia că ţine la ea şi la Brigitté, dar încă nu descoperise pe care dintre ele o simpatiza mai mult.
“Oare de ce o întârzia Brigitté atât?” se întrebă fata din nou, frământându-se în fotoliu.
Trecuse mai bine de jumătate de oră de când o aşteptau şi Brigitté tot nu sosise.
– Gabriellé! spuse Condurache la un moment dat. Nu vrei să dai un telefon să vezi de ce întârzie colega ta? Să ştim măcar ce avem de făcut.
– Desigur, domn’ profesor. Nu am întrebat-o dacă vine sau nu, ştiind că stabilisem data şi ora. Ieri de fapt a lipsit şi de la şcoală.
– Da? se miră Condurache intrigat.
Gabriellé formă numărul Brigittéi şi la capătul celălalt răspunse mama fetei.
– Sărut mâna, doamna Orru. Sunt Gabriellé, colega de clasă a Brigittéi. Ce s-a întâmplat cu ea de nu a venit la şcoală şi nici la pregătirea de la matematică?
– Cum, nu ţi-a spus ce-a păţit?
– Nu! Ce s-a întâmplat? Răspunse ea intrigată.
– Venind spre casă, la puţin timp după ce v-aţi despărţit în staţie, i s-a făcut rău. Poate a fost doar o cădere de calciu, aşa cum poate să fi fost şi altceva mai grav. În cădere s-a lovit cu capul de caldarâm. Avea ceva dureri şi ameţeli, aşa că are trimitere la Policlinică pentru investigaţii mai amănunţite, radiografii etc. Normal ar fi trebuit măcar să te sune pe tine, sau pe profesor, că lipseşte de la pregătire, dar nu ştiu de ce nu a făcut-o. Pentru şcoală are scutire de la medicul de familie. Posibil să fi uitat, fapt ce mă miră şi tot odată mă intrigă în aceeaşi măsură.
Gabriellé se declară în sinea sa tare nemulţumită de situaţie. Devenise dintr-o dată jenant să stea singură cu profesorul Condurache în casa acestuia. Era ceva inedit, la care nu se aşteptase.
Când i-a spus ce s-a întâmplat cu Brigitté, profesorul se întunecă la faţă şi pufăia continuu din interminabila lui ţigară, ca o locomotivă. Parcă suda ţigările una de cealaltă. Surescitat, o invită şi pe Gabriellé să se servească din pachet, dar tânăra se codi, refuzându-l. Îi era ruşine să fumeze de faţă cu profesorul, chiar dacă se mai întâmpla uneori să strice câte o ţigară când mergea la vreun bar de zi împreună cu colegele şi colegii.
– Hai, nu te mai feri, ştiu că fumaţi toate. Şi noi făceam la fel când eram de vârsta voastră. Brigitté nu s-a mai jenat ca tine când a mai fost pe aici la meditaţie.
Brigitté era fiica unor intelectuali cu vechi tradiţii în cultura românească. Tatăl său era un celebru pictor, posesorul a nenumărate expoziţii naţionale sau internaţionale, iar mama soprană la Teatrul de Operă din Bucureşti.
Fiind unicul lor copil, fata s-a bucurat de o creştere deosebită, fără griji sau restricţii, de la naştere şi până la vârsta adolescenţei. A beneficiat nu numai de atenţia şi educaţia părinţilor, cât mai ales a unor persoane cultivate care i-au îndrumat paşii în viaţă din pruncie şi până în zilele actuale.
În afara bonelor care i-au îngrijit dezvoltarea fizică, de cea psihică şi de sănătate s-au ocupat psihologi, profesori de limbi străine, meditatori, medici.
Părinţii nevoiţi de multe ori să lipsească de acasă plecând în turnee sau cu expoziţiile prin marele oraşe ale ţării ori din străinătate, doica şi armata de “îndrumători” suplineau lipsa acestora de acasă, familia neavând alte rude în capitală care să se ocupe de copilă.
Tânăra se obişnuise cu acest mod de viaţă de la vârsta când a început să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său, aşa că foarte repede învăţase de mică să-şi “terorizeze” atât doica, cât şi profesorii şi să-şi impună voinţa, ştiind că părinţii fiind mai mult plecaţi, îi îndeplineau toate preferinţele şi mofturile, fără comentarii, când erau cu toţii împreună.
Odată cu trecerea anilor, temperamentul său coleric s-a mai atenuat, însă obiceiul de a se considera “îndreptăţită” să i se acorde toată atenţia, încă mai persista. Şi-n cadrul liceului ţinea să-şi impună voinţa, aşa că printre colege, nu se considera prietenă decât unui grup restrâns, care îi accepta “superioritatea”. Cum i se acorda o oarecare atenţie, imediat încerca să-i domine pe toţi membrii grupului şi aceasta datorită educaţiei primite în copilărie, că totul i se cuvine şi i se permite.
Ca moştenire a aptitudinilor, de la mamă n-o avea pe cea de a cânta, chiar era departe de a avea vreo veleitate în acest domeniu, însă de pictat ar fi putut-o face, dacă i-ar fi plăcut, având ceva talent în această privinţă.
Totuşi avea şi ea înclinaţii care puteau compensa lipsurile din comportamentul său. Îi plăceau ştiinţele exacte şi limba română. Se putea foarte bine exprima liber într-o conversaţie în engleză şi franceză şi îi plăcea să scrie poezii încă de prin clasele gimnaziale, când a început să-şi publice creaţiile poetice prin diverse reviste de cultură, la care primea critici de specialitate favorabile. Aşa a ajuns să fie remarcată şi de profesorul Narcis Condurache, care, încă din clasa a IX a, a luat-o sub aripa sa protectoare pentru pregătirea la matematică.
Acum, profesorul făcea meditaţie cu cele două eleve în dimineţile zilelor de sâmbătă, când nu mergeau la cursuri, dar şi-n vacanţe dacă urmau să participe la vreun concurs. Alteori şi mai des, când se apropia ziua examinărilor. La început le pregătise după program, în incinta liceului. Doar de curând o făcea la el acasă. Nu după mult timp de la începerea meditaţiilor, fetele au devenit cele mai bune „matematiciene” din şcoală şi câştigau orice concurs organizat pe liceu, la care participau.
Între ele chiar exista o oarecare concurenţă nedeclarată, care să fie mai bună la matematică, lucru încurajator pentru profesor. Spera să nu le dispară interesul faţă de materia lui, cel puţin cât vor fi eleve de liceu.
Acum fetele se pregăteau pentru faza pe capitală şi de aceea mergeau săptămânal la meditaţie câte două ore. Olimpiada se apropia cu paşi repezi, mai era doar o lună şi ele doreau să fie tot mai bine pregătite. Problemele pe care le rezolvau cu proful erau de nivelul facultăţii, nu de cel al pregătirii liceale, aşa că sperau să nu aibă nicio surpriză cu privire la această fază, sau cu examenul de admitere în facultate.
Prietenia dintre cele două fete a apărut atât pe fondul caracterului lor, cât şi al faptului că făceau meditaţie împreună. Gabriellé, fiica unor funcţionari de stat, s-a lăsat dominată de caracterul puternic al colegei sale, aşa că a acceptat uşor protecţia sa.
Brigitté o invita să o însoţească la concertele mamei, ori la vernisajele tatălui şi în general îi suporta toate cheltuielile prin cluburi sau discoteci, unde dorea să o însoţească. Ea nu ducea niciodată lipsa banilor, uneori chiar, portmoneul său conţinea mai mulţi decât i-ar fi fost necesari. Gabriellé nu era o profitoare, dar nu avea curajul şi tăria s-o refuze. Când Brigitté dorea ceva de la ea, îşi impunea fără echivoc voinţa.
Brigitté în ultimul timp se simţea din ce în ce mai slăbită. Acumulase ceva oboseală şi poate din această cauza a crezut că i s-a făcut rău pe stradă când se întorcea de la şcoală.
Acum, era pentru prima dată când prietena lipsea de la meditaţie, iar ea s-a trezit singură în casa profesorului Condurache. Acest lucru se datora, după cum a aflat de la mamă-sa, accidentului suferit pe stradă imediat după ce s-au despărţit.
Nu observase nicio schimbare în comportamentul Brigittéi, pentru a rămâne cu ea. Era la fel de veselă şi-şi povestiseră mergând spre staţia de tramvai, ce se mai întâmplase în weekend în viaţa lor extraşcolară.
La câteva zile, când s-au întâlnit la liceu, Brigitté ia povestit ce se întâmplase. După despărţirea lor a simţit cum totul se învârte în jurul ei şi i s-au înmuiat picioarele, prăbuşindu-se pe caldarâm.
Fiind trecători pe stradă, mai ales că era o staţie unde de obicei coboară din tramvai foarte multe persoane, imediat a fost ajutată să se ridice de pe caldarâm şi să se aşeze pe o bancă. Cineva a apelat serviciul de urgenţă 112, iar o salvare a apărut în câteva minute, însă după ce a fost consultată de medicul echipajului, a refuzat a fie transportată la urgenţă, pentru a i se da şi alte îngrijiri medicale.
S-a mulţumit cu cele oferite pe loc, luarea tensiunii şi oxigenarea plămânilor cu ajutorul măştii de oxigen. Totuşi, a ascultat de sfatul specialistului de pe salvare şi cum a ajuns acasă şi-a sunat medicul de familie, un prieten al părinţilor, explicându-i ce a păţit pe stradă. Doctorul Sterian s-a deplasat imediat la domiciliul familiei Orru să-şi vadă pacienta. Consultând-o, nu i-a plăcut cum se prezenta din punct de vedere al sănătăţii, aşa că i-a completat o trimitere la Policlinică să efectueze de urgenţă anumite controale medicale. Pentru luni i-a prescris să facă un set de analize la sânge, un control la cardiologie, altul la neurologie şi dacă se poate şi la internist.
Luni când Brigitté a trecut prin toate cabinetele indicate de medicul de familie, s-a constatat că de fapt avea o spasmofilie, cauzată de o lipsă de calciu. I s-a recomandat să se hrănească în general cu alimente bogate în vitamine, fructe şi legume şi mai ales să se abţină de la tutun, alcool, cafea şi energizante, de care cam abuzase în ultimul timp ca să-şi menţină tonusul.
Brigitté era mai mică decât colega sa cu câteva luni fiind născută în martie, pe când Gabriellé în decembrie, dar cu un an mai devreme, de aceea una devenise majoră şi cealaltă nu.
Nu numai aceasta era diferenţa dintre ele. Dacă Gabriellé era mărunţică, puţin peste un metru şaizeci, cu un piept bine dezvoltat, picioarele cu pulpele cam groase pentru înălţimea ei, părul şaten şi ochii negri umbriţi de nişte gene mari, arcuite, Brigitté era înaltă ca o baschetbalistă, subţirică, supleţea fiindu-i atuul care o scotea în evidenţă şi mai ales părul uşor ondulat de culoarea spicului de grâu bine copt, gata de secerat. Avea ochii albaştri, genele lungi, un mers ca o plutire şi nişte sâni micuţi ca două mingii de tenis.
Folosea cele mai fine parfumuri, iar atunci când mergea pe stradă lăsa în urma sa o adiere suavă de miros de fân proaspăt cosit, făcând nu numai pe bărbaţi, ci şi pe femei să întoarcă privirile, să-i urmărească mersul ca o alunecare printre trecătorii întâlniţi.
Brigitté era nu numai inteligentă, ci şi elegantă, contribuind astfel să menţină cota eleganţei printre elevele liceului, la cele mai înalte standarde. Era etalonul la care ţinea să ajungă fiecare elevă a căror părinţi îşi permiteau aceste costuri.
Afacerile tatălui cu pictura mergeau destul de bine. O anumită clasă a populaţiei cu o stare materială peste medie, a început să investească în afara aurului, mai ales în artă şi cum picturile lui erau în vogă şi preţurile erau pe măsură. Mama, ca orice bugetar, se bucura de venituri suplimentare doar când prindea câte un contract extern, ceea ce se întâmpla destul de rar. Uneori mai pleca cu Opera de Stat în turnee, dar banii de diurnă abia de-i ajungeau la shoping pentru mărunţişuri. Pentru investiţii mai serioase lua de obicei bani de acasă.
Acum, Gabriellé auzind că Brigitté a fumat în casa lui Condurache şi că a mai fost şi singură cu profu’, se îmbujoră la faţă când luă o ţigară din pachetul de Camel, nu atât de emoţia ineditului, cât mai ales din curiozitate, să afle ce-au mai făcut amândoi în timpul meditaţiei, ştiind că şi Brigitté îl plăcea pe profesor. Era mai avantajată decât ea, fiind mai înaltă, subţirică şi cu pletele de aur. Ştia că-i preferata băieţilor din liceu, fapt ce-o făcea să se simtă superioară celorlalte prietene sau colege.
Narcis imediat aprinse bricheta şi, apropiindu-şi mâna de a fetei, îi dădu foc la ţigară. Atingerea celor două mâini le creă o senzaţie stranie la amândoi. Gabriellé îşi ridică privirile şi se uită curioasă în ochii profului, mulţumindu-i în şoaptă.
– Lasă, ăsta-i secretul nostru. Nu trebuie neapărat să ştie cineva că vă încurajez să fumaţi. Dacă nu-i venită Brigitté, ce zici, mai ai chef de matematică?
– Eu ştiu… dacă tot am bătut drumul până aici pe gerul de afară…
– Nu-i nimic. Am să-ţi aleg câteva probleme pe care să încerci să le rezolvi acasă. Când te întâlneşti cu Brigitté i le dai şi ei. La următoarea întâlnire vom discuta despre ele.
– Atunci să le transcriu…
– Nu trebuie. Îţi dau culegerea şi le rezolvi acasă. Aşa ne rămâne timp mai mult să discutăm şi noi, să vedem ce bârfe circulă prin şcoală, ce mai spun elevii despre profesori, chestii din astea.
– Nu ştiu ce se mai bârfeşte. Nu prea mă bag în asemenea discuţii…, mai ales în cele despre profesori.
Condurache se îndreptă spre un bufet din lemn de mahon sculptat, o piesă de mobilier greu, patinat de timp, de unde se întoarse cu un serviciu de lichior în care sticla era pe jumătate plină.
– Ce zici de ceva care să te încălzească pe interior când vei ieşi afară la ger?
– Ştiţi, eu nu prea obişnuiesc să consum băuturi alcoolice. Şi cu ţigara, mai mult mă prostesc, nu sunt o fumătoare pasionată. Când mai mergem la discotecă sau la un bar de zi, servim câte o ţigară că tot îl inhalăm pe al altora.
Condurache aduse o măsuţă pe rotile şi o aşeză între cele două fotolii, apoi umplu cu vişinată două păhăruţe cu picior, dintr-o sticlă de Murano de culoare grena, cu desene albe, reprezentând o scenă chinezească, o femeie servind ceai unei alteia, ce avea un evantai deschis. Era un serviciu de lichior destul de vechi, din perioada antebelică, pe care i-l făcuse cadou o mătuşă când împlinise treizeci de ani. Era sora mamei, care nu avea copii şi ţinea foarte mult la el.
În cameră se făcu simţit imediat mirosul de vişină putredă.
– Noroc şi succes la olimpiadă, îi ură Condurache fetei, dând peste cap lichidul din pahar. De ce nu şi în dragoste, doar eşti fată tânără, continuă el.
– Mulţumesc. Sper să ne descurcăm şi să trecem de faza pe capitală, iar cu dragostea mai am de aşteptat. Măcar să termin liceul.
– Desigur că vă veţi descurca, sunteţi două fete isteţe şi bine pregătite. Pe voi mă bazez să ne facem liceul cunoscut în ţară, iar despre dragoste ştii ce se spune: “este oarbă şi nu ştii niciodată când te va prinde în mrejele ei…”
Gabriellé duse la buze păhăruţul şi fineţea băuturii, însoţită de aroma plăcută a lichidului, îi făcu o deosebită plăcere. Fiind dulce nu simţi tăria alcoolului. Mai trase un fum din ţigară şi începu să privească prin cameră, gândindu-se la vorbele lui Narcis Condurache, care acum se ocupa cu pregătitul cafelei. Dacă priveai mai atent prin încăpere se putea observa că nu-i prea vin oaspeţi. De fapt după cum aflase, nu-i treceau pragul casei alte persoane în afara câtorva membri ai familiei. De femei nici vorbă.
Această vizită a ei, fără însoţitoare, începu dintr-o dată să o încânte. Considerată iniţial drept două ore de meditaţie la matematică, s-ar putea transforma într-una cu surprize neprevăzute. Nici nu-şi dădea seama cât de cutezătoare îi deveniseră gândurile.
După golirea paharului dintr-un instinct involuntar, se simţea cuprinsă de o căldură interioară ce o făcu să se relaxeze. Acum privea detaşată cum trosnesc lemnele în şemineu. „Ce plăcut este în salon”, gândea fata dormitând în fotoliu. Din boxele unui DVD instalat pe un raft al vastei biblioteci plină de cărţi, se auzeau acordurile languroase ale unui tango sud-american.
“Ce frumos ar fi să te afli acum în braţele unui bărbat, să te laşi în dans strânsă la pieptul lui, să-i simţi apropierea trupului şi forţa braţelor care te cuprind cu tandreţe!”, gândi ea dormitând în fotoliu, moleşită de dogoarea şemineului, dar şi de căldura vişinatei ce-şi lăsa uşor, uşor, urmele prin trupul său tânăr.
Îl privea liniştită pe Condurache cum amesteca cu grijă în ibric, să nu se reverse caimacul. Avea o tavă cu nisip fierbinte pe aragaz, prin care plimba cu mare atenţie recipientul din aramă. Dorea să o impresioneze pe tânăra sa elevă cu o cafea turcească originală, ce o primise cadou de la nişte prieteni care fuseseră în excursie la Istanbul.
Gabriellé dormita ca motanul pe cuptor, cuprinsă de o moleşeală plăcută, relaxantă, care o îmbia la visare. Uitase de faptul că este singură în casa unui bărbat de treizeci şi trei de ani, care pe deasupra îi mai era şi profesor. Lichiorul începea să-şi facă efectul, ca şi tăria ţigării.
Condurache reveni cu ibricul în mână, turnă cafeaua în ceştile din cobalt albastru cu dungă aurită pe margini, apoi umplu din nou păhăruţele cu lichidul miraculos.
– Nu mai puneţi vă rog, am început să mă ameţesc după primul păhăruţ!
– Lasă, nu se întâmplă nimic. Aşa ai prima senzaţie din cauza căldurii din şemineu. Nu-i mai plăcut aici decât afară? spuse Condurache, plimbându-şi palma pe spatele fetei, mângâindu-l în alunecarea mâinii sale puternice peste bluza subţire.
Gabriellé nu a considerat un gest nelalocul lui faptul că profesorul şi-a plimbat mâna pe corpul său, într-o mângâiere părintească. Chiar îi plăcu. Îl simţea mai apropiat, ca pe cineva din familie. Parcă nu mai era profu’ – zbir de care se temea tot liceul şi care lăsa corigenţi pe bandă rulantă.
– Ai să vezi ce cafea specială ţi-am pregătit. Nu ştiu dacă ai băut vreodată aşa ceva la un bar sau discotecă pe unde mergeţi voi tinerii.
– Acolo servesc doar espresso, apă fiartă trecută peste o cupă de cafea la care îţi mai adaugă o doză de lapte condensat şi pacheţelul de zahăr, uneori şi un pliculeţ cu ciocolată.
– Serveşte-te, nu te sfii. Nu-ţi place lichiorul meu? Eu mi-l pregătesc după o reţetă proprie, specială. Cum nu are cine să-mi treacă pragul casei, nu prea am ocazia să tratez cu el multe persoane.
– Nu aveţi pe nimeni în casă, locuiţi singur?
– Da, după cum bănuiesc că a aflat tot liceul, de la femeia de serviciu şi până la gardianul de la poartă, am divorţat. Acum, mă pot ocupa mai mult de şcoală, de matematică şi grădinărit, pasiunea mea.
– Dar, domnule profesor, scuzaţi-mi impertinenţa, viaţa dumneavoastră privată nu vă mai preocupă? Încă sunteţi tânăr şi, iertaţi-mi din nou neobrăzarea, sunteţi un bărbat şarmant, care poate să-i placă şi altei femei în afara fostei soţii.
– Da? Aşa crezi tu, sau aşa se discută în cercul vostru de tineri?
– Nu-i numai părerea mea…
– Mulţumesc Gabriellé, nu ştiam că fac o impresie aşa bună printre elevi.
– De ce nu? Chiar dacă unii vă mai înjură câteodată considerându-vă prea aspru.
– Nu pot fi altfel cu chiulangii. Atunci instituţia şcolară nu şi-ar mai îndeplini menirea, cea de instruire a tineretului şi pregătirea lui pentru viaţă.
“Cred că ai fi tu în stare să faci şi altă pregătire unor fete tinere ca mine”, gândi cu îndrăzneală Gabriellé în sinea ei, sorbind cu plăcere din păhăruţul cu lichior.
Nu-l mai simţea aşa de departe şi de distant pe profu’ său de matematică. Putea să-l şi-l considere chiar amic.
“Oare cum o fi ca iubit? îşi permise ea o întrebare insolentă. Din ce cauză l-o fi părăsit soţia? Ştie măcar să sărute ca un bărbat adevărat, sau te amăgeşte cu pupici fără nici un farmec ca Robert, care m-a invitat de câteva ori la discotecă şi la film, plictisindu-mă cu lipsa lui de experienţă şi îndrăzneală”!
Condurache o întrebă dacă are vreun prieten în şcoală care să o însoţească când iese în oraş.
– Nu am. De fapt nici timp de plimbări nu găsesc şi nici nu prea am cu cine ieşi în oraş dintre colegii noştri, minţi ea pe jumătate adevărat. Doar ce şi-l adusese în memorie pe Robert cu un minut în urmă.
– Vedeţi dumneavoastră, noi fetele, ne maturizăm mai repede decât băieţii. Chiar dacă suntem de aceeaşi vârstă, avem câţiva ani buni în plus ca maturitate în gândire.
– Deci simţiţi nevoia să aveţi lângă voi bărbaţi mai copţi la minte, aşa ca mine de exemplu, marşă Narcis zâmbind.
– Hi, hi, hi, sincer vorbind uneori mai facem prostia să gândim şi aşa, punându-ne tot felul de întrebări nelalocul lor referitor la bărbaţii cu “experienţă”, cum îi numim noi, fetele.
Gabriellé se sperie de cutezanţa sa de a discuta probleme aşa de intime cu profesorul de matematică.
“Poate vişinata a început să-şi facă efectul sau o fi de vină căldura din cameră?” Se simţea un pic ameţită şi euforică.
Bărbatul îşi sprijini podul palmei pe genunchiul dezgolit destul de mult al Gabrielléi, care se cufundase cu totul în moliciunea fotoliului. Acest gest o electrocută pe elevă, care se alertă:
“Ce face profu’ cu mine acum? Ce are de gând să facă? Va încerca să mă seducă?”
Condurache, cu o mână pe piciorul fetei şi cu cealaltă pe ceaşca cu cafea, sorbi încet şi cu plăcere, privind fata cu insistenţă în ochi. Aceasta făcu o mişcare de retragere, încercând să-şi tragă fusta spre genunchi, dar nu reuşi decât să-şi dezgolească şi mai mult pulpa dinspre Condurache. Privirile lui căpătară o anumită scânteiere pofticioasă. Se gândea că făcându-i avansuri fetei, aceasta ar putea povesti în liceu şi apoi să se audă şi la Inspectorat, că el invită acasă tinere eleve pentru meditaţie, dar în fapt doreşte să se culce cu ele.
Gabriellé, ca orice adolescentă dornică să savureze la maximum stările extreme care o caracterizau de fapt, îl privi pe bărbat cu interes. Se simţea dintr-o dată curajoasă şi puternică. Chiar îi plăcea de el.
Situaţia ei de virgină devenise apăsătoare. Nici să se ofere unui coleg fără experienţă, care apoi ar fi povestit întregului liceu că s-a culcat cu ea, nu i-ar fi surâs. Spera mereu ca atunci când va sosi momentul să se dăruiască cuiva, acesta ori să se însoare cu ea, lucru prea îndepărtat şi greu de îndeplinit, ori se va oferi pur şi simplu unui bărbat de care să-i placă şi care să-i aprecieze “sacrificiul”. Nici nu-şi dădea seama cât de aproape putea fi acel moment, după cum se simţea în acele clipe euforice!
Au început să-şi povestească unul altuia diferite întâmplări hazlii. Condurache insista ca fata să i se adreseze pe nume când sunt singuri, fapt ce o încânta pe elevă, chiar dacă nu avea curajul să o facă.
La un moment dat Gabriellé simţi nevoia să meargă la baie şi atunci se ridică din fotoliu, întrebând unde este amplasată. Condurache o luă pe după umăr şi o conduse prin living room spre o uşă ce a stat tot timpul închisă. Dădea spre un hol larg cu mai multe uşi.
Luând-o de mână, deschise una dintre uşi şi îi arătă baia. Observase că lichiorul şi căldura şemineului începuseră să-şi facă efectul asupra tinerei. În faţa uşii deschise, o luă de după umeri şi o strânse la piept, fără ca aceasta să se opună. Cum fata nu-i ajungea decât până la umeri, bărbatul se aplecă şi o sărută pe creştetul capului, aproape părinteşte. Gabriellé, care avea mâna în mâna lui, o strânse uşor, cu plăcere, ca o acceptare, privindu-l insistent în ochi. Intră imediat în baie, închizând uşa după ea.
Aici trona o oglindă de mărimea unui om. Fata se postă în faţa ei şi se studie cu atenţie. Ochii i se micşoraseră şi îi erau un pic injectaţi, iar obrazul îmbujorat parcă o ardea. Se privi cu insistenţă şi se întrebă:
“Ce zici, Gabriellé, ai curajul să mergi mai departe?”
Era emoţionată numai că-i trecea prin cap acest gând, dar să-l mai şi pună în practică! Aruncă pe faţă cu apa rece ca gheaţa, pentru a alunga aburii alcoolului ce-o cam ameţiseră şi să se răcorească. Se simţea ciudat din cauza păhăruţelor golite. Deliciosul lichid îşi făcea simţit efectul. Revenită în hol, nu a fost atentă ce uşă a deschis şi s-a trezit în mijlocul unui dormitor elegant, cu un pat mare matrimonial pe mijloc, cu tăblii din lemn pictat, acoperit cu un pled strălucitor de culoare turcoaz. De părţile laterale ale pledului atârnau ciucuri mari. Pe tăblia de la capăt erau pictaţi doi îngeri ce supravegheau somnul unei frumoase prinţese blonde, îmbrăcată într-o cămaşă albă, diafană. Dându-şi seama că a greşit uşa, Gabriellé privi totuşi cu interes încăperea:
“Deci aici face dragoste Condurache când îşi aduce iubitele”, gândi ea cu o anumită nuanţă de curiozitate în gând. “Şi ce pat mare are. Îi mai lipseşte baldachinul ca să fie unul din poveştile cu zâne şi cu prinţi. Văd că zâna este deja pictată pe tăblie. El o fi oare prinţul ?”
În spatele ei apăru profesorul care şi-a dat seama că fata a greşit uşa de acces spre living room.
– Ai fost curioasă să-mi vezi dormitorul? o întrebă Condurache luând-o cu un braţ de mijloc, ajungând cu degetele sub sânul fetei, care tresări înfiorată.
– Nu, nu, răspunse ea încurcată şi totodată jenată de situaţie, am intrat din greşeală.
– Desigur, am glumit. Nu eşti singura persoană care păţeşte aşa ceva. Îţi place dormitorul meu?
– Mda, este frumos, mobilă veche în stil baroc, din nuc, camera este luminoasă şi primitoare…
– Văd că te pricepi şi la artă. Te-ai simţi atrasă de un asemenea dormitor?… tatonă el mai departe terenul…
– Depinde de împrejurare şi pentru ce mergi într-un asemenea dormitor, spuse ea cu mai mult curaj, privindu-l cu obrăznicie în ochi. Să-i admiri mobilierul ca obiecte de artă veche, sau să-l foloseşti pur şi simplu ca pe o cameră mai deosebită, destinată odihnei.
Condurache o apropie de el şi o luă în braţe, în timp ce ea ridică capul, privindu-l întrebătoare:
“Ce ai de gând să faci acum cu mine, profule?” Acelaşi lucru se întreba şi Condurache. Să profite de starea de derută şi de abandonare a fetei, sau să se retragă cu demnitatea sa de profesor aflat în faţa unei eleve un pic ameţită de alcool?
Privirile Gabrielléi parcă îl îndemnau să o sărute, iar buzele lui abia aşteptau s-o facă, lucru de la care nu se putu abţine. Era prea mult timp de când nu se mai culcase cu o femeie, să mai aibă şi raţiune asupra gestului său, iar momentul era prea excitant.
Când îşi puse buzele flămânde peste cele ale copilei, aceasta făcu ochii mari şi-l privi cu intensitate şi nedumerire.
„O sărută Condurache? Condurache, zbirul?”
Îi răspunse involuntar la sărut. Era conştientă de faptul că cel care o săruta în măreţul dormitor, este profesorul său de matematică, un bărbat de treizeci şi trei de ani!
Dar, parcă nu mai avea importanţă acest lucru! Sângele începu să-i fiarbă. Se ridică pe vârfurile picioarelor să ajungă cât mai bine la buzele lui cărnoase. Le sărută cu plăcere, prinzându-l cu mâna de după cap.
Mâinile bărbatului se dezlănţuiră. Începură să-i mângâie sânul, masându-l uşor. Introduse apoi mâna pe sub bluza care nu mai avea toţi nasturii la locul lor şi frământă mai departe muguraşii ce se întăreau vizibil, împungând pânza albă. Gabriellé era în extaz. Simţea cum se umezeşte. Nu mai trăise aşa de intens acest moment decât atunci când s-au întâlnit într-o noapte la o petrecere în pijama mai multe fete şi după câteva sticle golite de bere, bine ameţite, au vizionat un film porno adus de una dintre ele şi, excitată fiind, a început să se mângâie din instinct, fără să vrea.
Acum nu aştepta decât momentul când Condurache o va ridica ca pe un fulg în braţe şi o va purta spre imensitatea patului!
Nu ştia dacă ce face acum este ceea ce dorea într-adevăr să i se întâmple şi este cel mai bine pentru ea şi viitorul său. Nu era decât un copil rătăcit în labirintul senzaţiilor şi al plăcerilor, cărora nu mai putea să le facă faţă.
“Dar aceasta este o copilă.”, gândi la un moment dat Condurache, revenindu-şi. “O eleva a mea. Ce va urma după aceea?”
O ridică într-adevăr în braţe, dar nu o duse spre pat, cum se aştepta eleva, ci spre living room, unde o aşeză în fotoliul din care aceasta se ridicase cu câteva minute în urmă. Gabriellé era total dezamăgită.
Fusese hotărâtă să se abandoneze în braţele bărbatului puternic de lângă ea. Acum parcă era trezită la realitate dintr-un vis plăcut, care a rămas doar un vis neîmplinit. Se simţea jenată faţă de Condurache, aşa cum se simţea şi el faţă de ea.
– Gabriellé, scuză-mă că m-am lăsat ademenit de frumuseţea şi tinereţea ta, îi spuse gâfâind bărbatul şi asta nu din cauza efortului depus s-o readucă între braţele fotoliului. Îmi cer scuze. Nu trebuia să se întâmple acest lucru, mai ales că-mi eşti elevă şi eşti aşa de tânără…
– Şi eu sunt la fel de vinovată, recunoscu sincer fata. Nu trebuia să beau lichiorul şi mai ales să mă simt aşa de bine, aici lângă dumneavoastră, la căldura şemineului.
– Sper că nu ai să spui cuiva despre acest incident nefericit.
– Lăsaţi, domn’ profesor că nu a fost chiar aşa de rău. Pot recunoaşte că ne-a plăcut amândurora, chiar dacă la un moment dat ne-a “furat peisajul”. Fiţi sigur că nu voi spune nimănui că am stat singuri în living şi m-aţi tratat cu ţigări, lichior şi cafea turcească. Nimeni nu m-ar crede că nu s-a întâmplat nimic “deosebit” între noi.
– Este bine aşa. Când doreşti să mai vii la pregătire?
– Singură sau cu Brigitté? Replică ea veselă nevoie mare. Depinde la ce vreţi să mă pregătiţi pentru viitor! continuă ea cu tupeu, pe acelaşi ton vesel. Ştia că acum Condurache putea să fie foarte uşor manipulat. I-a descoperit slăbiciunea. Orice aluzie despre “întâlnirile” lui cu elevele la meditaţie l-ar fi şifonat foarte tare în liceu şi nu numai, dacă s-ar auzi mai departe de aceşti pereţi despre aşa zisele ore de “meditaţie”. Era suficient să-i povestească Brigittéi şi afla jumătate de Bucureşti despre aventurierul profesor care se dă la adolescente.
După ce fixară ziua când va sosi de data aceasta cu Brigitté, Gabriellé se îmbrăcă şi se pregăti să părăsească confortul din cameră. Se întoarse cu dezinvoltură spre gazdă şi cu nonşalanţa vârstei şi a efectului băuturii suverană peste mintea sa, se adresă din prag:
– Ce zici, Narcis, nu-mi dai niciun pupic de rămas bun?
Condurache, surprins de tupeul fetei, se aplecă să o sărute pe obraz, numai că Gabriellé îl cuprinse cu mâna de după gât, îl trase spre ea şi ridicându-se pe vârfuri, îl sărută pasional, cum nu o mai făcuse cu nimeni până atunci, lăsându-l perplex pe Condurache, om trecut prin multe situaţii de acest gen în tinereţea sa.
– Ştii! Asta-i ca să ai la ce te gândi după plecarea mea şi mai ales la ce ai pierdut, spuse ea ameţită de lichior şi aroma de cafea turcească, închizând veselă uşa în urma sa.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

IUBIRE INTERZISA

Cap. 1

Profesorul Condurache stabilise pentru astăzi o meditaţie la el acasă cu cele două eleve olimpice la matematică, Brigitté şi Gabriellé. În momentul ieşirii lui din clasă, ambele îi confirmaseră participarea. Încă de dimineaţă se apucase să facă focul în şemineu, astfel încât fetele să găsească un ambient plăcut în living room. Dorea ca ele să se simtă confortabil când, părăsind frigul de afară, vor pătrunde în salonul primitor.
Această casă o moştenise de la părinţi, de aceea nu s-a pus problema înscrierii ei pe lista partajului, la divorţ. Era o casă veche, construită pe la sfârşitul secolului XIX, în stil rococo, caracterizată prin bogăţia ornamentaţiei, vecină cu opulenţa.
Casa fusese proiectată de un arhitect italian, pentru familia unui grec bogat, angrosist de cereale, căruia ulterior afacerile nu i-au mai mers, dând faliment în timpul crizei economice mondiale din 1929 – 1933, care afectase şi economia României. Astfel încât, după ce negustorul şi-a pus capăt zilelor, familia a fost nevoită să vândă clădirea în pierdere şi, cu ce bani le-au mai rămas după lichidarea afacerilor, să se retragă în Grecia natală.
Arhitectura clădirii se caracteriza prin folosirea predominantă a ornamentelor reprezentând scene cu personaje mitologice, asimetric plasate în ansamblu, pentru realizarea unor compoziţii complexe, chipuri de heruvimi, de lei fioroşi, armăsari cu gâtul cambrat şi coama stufoasă, împodobite de curbele ornamental florale încolăcite, şerpuind în jurul clădirii.
În faţa casei se afla o curticică, care din primăvară până toamna târziu era plină cu flori. Lui Narcis Condurache şi prenumele îi era predestinat spre frumos, de aceea îi plăcea ca timpul liber să şi-l petreacă cu grădinăritul, plivind, udând, sau admirându-şi micuţul rai multicolor, deosebit de parfumat.
Îi plăcea să asculte zumzetul albinelor şi să privească cum poposeau pe corola florilor culegând cu trompa nectarul din pistil contribuind astfel şi la polenizarea plantelor, ca apoi să zboare mai departe cu picioruşele încărcate cu polen, în drumurile lor necunoscute ca într-o enigmă din romanele Agathei Christie.
Când se simţea obosit, intra în chioşcul din mijlocul grădinii să se odihnească şi să servească o răcoritoare sau o cafea fierbinte din nelipsitu-i termos chinezesc. Iedera ce înconjura chioşcul îi asigura răcoarea ce o căuta în zilele toride ale verii.
Cumpărase din magazinele de specialitate atât bulbi de lalele din toate culorile, de zambile, narcise albe şi galbene, bătute sau simple, cât şi butaşi de trandafiri cu flori bogate în petale grena, roze, sau albe. Mai avea o tufă de azalee, primită cadou din partea tatălui unui elev, horticultor în cadrul serelor ce aparţineau Administraţiei Capitalei, care aflase de pasiunea lui pentru grădinărit şi matematică. Era mândria sa când arbustul se umplea cu flori roze puternic parfumate. Spera să mai facă rost de una cu florile albe.
Acum în grădiniţă totul era încremenit. Trandafirii cu tulpinile scurtate din toamnă erau acoperiţi cu pământ, iar plantele mai sensibile la ger, învelite cu folii protectoare.
Pentru living room cumpărase din piaţă o orhidee albă înflorită, pe care o instalase în mijlocul mesei ovale din cameră.
Meritase banii daţi pe floarea care-l încânta prin gingăşia sa. Petalele albe, cu inserţii de culoare mov pe mijlocul limbului, coborând până la partea superioară a peţiolului, dădeau o notă de nobleţe întregii plante. Ştia că, oferindu-i lumina necesară şi udând-o doar atât cât trebuie, se va bucura de frumuseţea ei mai mulţi ani.
Când a ieşit pe uşa clasei, elevele l-au asigurat că vor veni amândouă sâmbătă la programul de pregătire pentru olimpiadă. Şi ele ar fi fost încântate ca liceul să aibă reprezentanţi calificaţi nu numai în concursul pe capitală, ci şi în faza naţională şi, de ce nu, chiar în cea internaţională.
Prima care a sunat la uşă a fost Gabriellé. Nu ştia că Brigitté încă nu ajunsese şi că va fi singură în casă cu profesorul. Când s-a deschis uşa şi a pătruns în interior, şemineul cu flăcările lui roşietice dansând în semiobscuritatea încăperii în care a fost poftită, i-a captat interesul.
Atmosfera intimă ce domnea în salon a luat-o prin surprindere, iar naturaleţea gestului prin care profesorul a îndemnat-o să intre şi să ia loc pe fotoliul de lângă şemineu să se încălzească, nu avea nimic periculos în ea, astfel încât tânăra şi-a liniştit emoţia ce-o cuprinse la început, datorată prezenţei sale doar cu gazda. În cameră se afla o bibliotecă mare, ticsită cu cărţi, multe dintre ele de matematică, sau nenumărate tratate enciclopedice, toate legate în piele.
– Bună ziua, domn’ profesor. Cum, Brigitté n-a ajuns? întrebă ea privind nedumerită prin cameră. Ce-o fi cu ea, că de obicei nu întârzie? Nu locuieşte ca mine aşa de departe să folosească tramvaiul.
Când se dezbrăcă de paltonu-i lung din stofă roşie, Condurache fu surprins că nu a venit în pantaloni pe gerul de afară, ci doar într-o fustă din material de blugi, scurtă, care abia îi acoperea pulpele protejate de un dress subţire şi lucios, la culoarea pielii. Picioarele îi erau puţin cam groase pentru înălţimea ei.
Era o elevă simpatică, mărunţică, cu nişte gene mari şi arcuite, cu sâni frumoşi, bine conturaţi, ce făceau să-i sară nasturii din butonierele bluziţei.
Gabriellé era o aiurită, o visătoare, cu o minte extrem de ageră. Îi plăcea nu numai matematica, ci şi viaţa. Intuitivă, senzuală, deloc inhibată, cerebrală, pătrundea cu uşurinţă în mintea celui care intra în sfera sa de interes, mai ales al bărbaţilor, plăcându-i să-i aţâţe.
Ca pentru mai toţi adolescenţii de vârsta sa, virginitatea devenise o problemă foarte acută. Încă nu încercase “marea cu degetul” cum s-ar zice, aşa cum o făcuseră majoritatea dintre colegele sale. Nu simţise pentru niciun băiat sau bărbat marea dragoste care s-o determine să aleagă între păstrarea virginităţii, sau păstrarea “iubirii” lui, aşa cum o făcuseră o parte dintre colegele din liceu. Încă nu era sigură dacă atunci când faci sex, ştii precis pentru ce o faci, pentru iubirea faţă de persoana de care crezi că te-ai îndrăgostit, sau pentru plăcerea sexului propriu zisă.
La vârsta când hormonii dau în fierbere prin corpurile tinere, nimănui nu-i place să se simtă lăsat în afara grupului de prieteni sau de colegi. Este firesc ca fiecare adolescent să-şi dorească să fie plăcut de cei din jur şi să simtă că nu este evitat sau privit cu superioritate de cei care au gustat din fructul oprit.
Din păcate, mai ales tinerele cu un aspect fizic mai puţin favorizat, simt că trebuie să-şi piardă virginitatea pentru a rămâne în grupul de prieteni şi de a nu fi marginalizate şi privite cu superioritate de cei din gaşca din care fac parte. Numai cele cu o morală puternică sau care pot să-şi controleze emoţiile, pot evita începerea activităţii sexuale într-un moment nepotrivit, ştiindu-se că sexul nu este doar un act fizic, ci şi unul emoţional. Alegerea momentului mai ţine şi de valorile morale ale adolescentului, moştenite sau dobândite în familie, care poate nu se potrivesc cu cele ale prietenilor din gaşcă.
Gabriellé nu era genul de adolescent care pentru a-şi impresiona prietenii, trebuie să se arunce în braţele primului întâlnit, dornic să se înfrupte din fecioria sa. A ştiut să-şi impună voinţa şi nimeni nu i-a comentat-o.
Lui Condurache i se plimbau fără de voie ochi pofticioşi pe pulpele şi pieptul fetei, dar nu risca să-şi piardă postul pentru o copilă. Între ei era o distanţă de cincisprezece ani, fata putea să-i fie ca o soră mai mică. Dar cum nu mai avusese nicio relaţie sexuală de câteva luni bune, simţurile-i nu prea ţineau cont de diferenţa de vârstă şi de starea lor socială.
Gabriellé, urmărindu-l discret, nu putu să nu-i observe sclipirile pofticioase din privirile care o asaltau. Spera ca Brigitté să sosească cât mai repede. Se simţea jenată de situaţie şi un pic de teamă i se cuibări în suflet. Îl plăcea pe Condurache nu numai ca profesor de matematică, ci şi ca bărbat. Ştia că ţine la ea şi la Brigitté, dar încă nu descoperise pe care dintre ele o simpatiza mai mult.
“Oare de ce o întârzia Brigitté atât?” se întrebă fata din nou, frământându-se în fotoliu.
Trecuse mai bine de jumătate de oră de când o aşteptau şi Brigitté tot nu sosise.
– Gabriellé! spuse Condurache la un moment dat. Nu vrei să dai un telefon să vezi de ce întârzie colega ta? Să ştim măcar ce avem de făcut.
– Desigur, domn’ profesor. Nu am întrebat-o dacă vine sau nu, ştiind că stabilisem data şi ora. Ieri de fapt a lipsit şi de la şcoală.
– Da? se miră Condurache intrigat.
Gabriellé formă numărul Brigittéi şi la capătul celălalt răspunse mama fetei.
– Sărut mâna, doamna Orru. Sunt Gabriellé, colega de clasă a Brigittéi. Ce s-a întâmplat cu ea de nu a venit la şcoală şi nici la pregătirea de la matematică?
– Cum, nu ţi-a spus ce-a păţit?
– Nu! Ce s-a întâmplat? Răspunse ea intrigată.
– Venind spre casă, la puţin timp după ce v-aţi despărţit în staţie, i s-a făcut rău. Poate a fost doar o cădere de calciu, aşa cum poate să fi fost şi altceva mai grav. În cădere s-a lovit cu capul de caldarâm. Avea ceva dureri şi ameţeli, aşa că are trimitere la Policlinică pentru investigaţii mai amănunţite, radiografii etc. Normal ar fi trebuit măcar să te sune pe tine, sau pe profesor, că lipseşte de la pregătire, dar nu ştiu de ce nu a făcut-o. Pentru şcoală are scutire de la medicul de familie. Posibil să fi uitat, fapt ce mă miră şi tot odată mă intrigă în aceeaşi măsură.
Gabriellé se declară în sinea sa tare nemulţumită de situaţie. Devenise dintr-o dată jenant să stea singură cu profesorul Condurache în casa acestuia. Era ceva inedit, la care nu se aşteptase.
Când i-a spus ce s-a întâmplat cu Brigitté, profesorul se întunecă la faţă şi pufăia continuu din interminabila lui ţigară, ca o locomotivă. Parcă suda ţigările una de cealaltă. Surescitat, o invită şi pe Gabriellé să se servească din pachet, dar tânăra se codi, refuzându-l. Îi era ruşine să fumeze de faţă cu profesorul, chiar dacă se mai întâmpla uneori să strice câte o ţigară când mergea la vreun bar de zi împreună cu colegele şi colegii.
– Hai, nu te mai feri, ştiu că fumaţi toate. Şi noi făceam la fel când eram de vârsta voastră. Brigitté nu s-a mai jenat ca tine când a mai fost pe aici la meditaţie.
Brigitté era fiica unor intelectuali cu vechi tradiţii în cultura românească. Tatăl său era un celebru pictor, posesorul a nenumărate expoziţii naţionale sau internaţionale, iar mama soprană la Teatrul de Operă din Bucureşti.
Fiind unicul lor copil, fata s-a bucurat de o creştere deosebită, fără griji sau restricţii, de la naştere şi până la vârsta adolescenţei. A beneficiat nu numai de atenţia şi educaţia părinţilor, cât mai ales a unor persoane cultivate care i-au îndrumat paşii în viaţă din pruncie şi până în zilele actuale.
În afara bonelor care i-au îngrijit dezvoltarea fizică, de cea psihică şi de sănătate s-au ocupat psihologi, profesori de limbi străine, meditatori, medici.
Părinţii nevoiţi de multe ori să lipsească de acasă plecând în turnee sau cu expoziţiile prin marele oraşe ale ţării ori din străinătate, doica şi armata de “îndrumători” suplineau lipsa acestora de acasă, familia neavând alte rude în capitală care să se ocupe de copilă.
Tânăra se obişnuise cu acest mod de viaţă de la vârsta când a început să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său, aşa că foarte repede învăţase de mică să-şi “terorizeze” atât doica, cât şi profesorii şi să-şi impună voinţa, ştiind că părinţii fiind mai mult plecaţi, îi îndeplineau toate preferinţele şi mofturile, fără comentarii, când erau cu toţii împreună.
Odată cu trecerea anilor, temperamentul său coleric s-a mai atenuat, însă obiceiul de a se considera “îndreptăţită” să i se acorde toată atenţia, încă mai persista. Şi-n cadrul liceului ţinea să-şi impună voinţa, aşa că printre colege, nu se considera prietenă decât unui grup restrâns, care îi accepta “superioritatea”. Cum i se acorda o oarecare atenţie, imediat încerca să-i domine pe toţi membrii grupului şi aceasta datorită educaţiei primite în copilărie, că totul i se cuvine şi i se permite.
Ca moştenire a aptitudinilor, de la mamă n-o avea pe cea de a cânta, chiar era departe de a avea vreo veleitate în acest domeniu, însă de pictat ar fi putut-o face, dacă i-ar fi plăcut, având ceva talent în această privinţă.
Totuşi avea şi ea înclinaţii care puteau compensa lipsurile din comportamentul său. Îi plăceau ştiinţele exacte şi limba română. Se putea foarte bine exprima liber într-o conversaţie în engleză şi franceză şi îi plăcea să scrie poezii încă de prin clasele gimnaziale, când a început să-şi publice creaţiile poetice prin diverse reviste de cultură, la care primea critici de specialitate favorabile. Aşa a ajuns să fie remarcată şi de profesorul Narcis Condurache, care, încă din clasa a IX a, a luat-o sub aripa sa protectoare pentru pregătirea la matematică.
Acum, profesorul făcea meditaţie cu cele două eleve în dimineţile zilelor de sâmbătă, când nu mergeau la cursuri, dar şi-n vacanţe dacă urmau să participe la vreun concurs. Alteori şi mai des, când se apropia ziua examinărilor. La început le pregătise după program, în incinta liceului. Doar de curând o făcea la el acasă. Nu după mult timp de la începerea meditaţiilor, fetele au devenit cele mai bune „matematiciene” din şcoală şi câştigau orice concurs organizat pe liceu, la care participau.
Între ele chiar exista o oarecare concurenţă nedeclarată, care să fie mai bună la matematică, lucru încurajator pentru profesor. Spera să nu le dispară interesul faţă de materia lui, cel puţin cât vor fi eleve de liceu.
Acum fetele se pregăteau pentru faza pe capitală şi de aceea mergeau săptămânal la meditaţie câte două ore. Olimpiada se apropia cu paşi repezi, mai era doar o lună şi ele doreau să fie tot mai bine pregătite. Problemele pe care le rezolvau cu proful erau de nivelul facultăţii, nu de cel al pregătirii liceale, aşa că sperau să nu aibă nicio surpriză cu privire la această fază, sau cu examenul de admitere în facultate.
Prietenia dintre cele două fete a apărut atât pe fondul caracterului lor, cât şi al faptului că făceau meditaţie împreună. Gabriellé, fiica unor funcţionari de stat, s-a lăsat dominată de caracterul puternic al colegei sale, aşa că a acceptat uşor protecţia sa.
Brigitté o invita să o însoţească la concertele mamei, ori la vernisajele tatălui şi în general îi suporta toate cheltuielile prin cluburi sau discoteci, unde dorea să o însoţească. Ea nu ducea niciodată lipsa banilor, uneori chiar, portmoneul său conţinea mai mulţi decât i-ar fi fost necesari. Gabriellé nu era o profitoare, dar nu avea curajul şi tăria s-o refuze. Când Brigitté dorea ceva de la ea, îşi impunea fără echivoc voinţa.
Brigitté în ultimul timp se simţea din ce în ce mai slăbită. Acumulase ceva oboseală şi poate din această cauza a crezut că i s-a făcut rău pe stradă când se întorcea de la şcoală.
Acum, era pentru prima dată când prietena lipsea de la meditaţie, iar ea s-a trezit singură în casa profesorului Condurache. Acest lucru se datora, după cum a aflat de la mamă-sa, accidentului suferit pe stradă imediat după ce s-au despărţit.
Nu observase nicio schimbare în comportamentul Brigittéi, pentru a rămâne cu ea. Era la fel de veselă şi-şi povestiseră mergând spre staţia de tramvai, ce se mai întâmplase în weekend în viaţa lor extraşcolară.
La câteva zile, când s-au întâlnit la liceu, Brigitté ia povestit ce se întâmplase. După despărţirea lor a simţit cum totul se învârte în jurul ei şi i s-au înmuiat picioarele, prăbuşindu-se pe caldarâm.
Fiind trecători pe stradă, mai ales că era o staţie unde de obicei coboară din tramvai foarte multe persoane, imediat a fost ajutată să se ridice de pe caldarâm şi să se aşeze pe o bancă. Cineva a apelat serviciul de urgenţă 112, iar o salvare a apărut în câteva minute, însă după ce a fost consultată de medicul echipajului, a refuzat a fie transportată la urgenţă, pentru a i se da şi alte îngrijiri medicale.
S-a mulţumit cu cele oferite pe loc, luarea tensiunii şi oxigenarea plămânilor cu ajutorul măştii de oxigen. Totuşi, a ascultat de sfatul specialistului de pe salvare şi cum a ajuns acasă şi-a sunat medicul de familie, un prieten al părinţilor, explicându-i ce a păţit pe stradă. Doctorul Sterian s-a deplasat imediat la domiciliul familiei Orru să-şi vadă pacienta. Consultând-o, nu i-a plăcut cum se prezenta din punct de vedere al sănătăţii, aşa că i-a completat o trimitere la Policlinică să efectueze de urgenţă anumite controale medicale. Pentru luni i-a prescris să facă un set de analize la sânge, un control la cardiologie, altul la neurologie şi dacă se poate şi la internist.
Luni când Brigitté a trecut prin toate cabinetele indicate de medicul de familie, s-a constatat că de fapt avea o spasmofilie, cauzată de o lipsă de calciu. I s-a recomandat să se hrănească în general cu alimente bogate în vitamine, fructe şi legume şi mai ales să se abţină de la tutun, alcool, cafea şi energizante, de care cam abuzase în ultimul timp ca să-şi menţină tonusul.
Brigitté era mai mică decât colega sa cu câteva luni fiind născută în martie, pe când Gabriellé în decembrie, dar cu un an mai devreme, de aceea una devenise majoră şi cealaltă nu.
Nu numai aceasta era diferenţa dintre ele. Dacă Gabriellé era mărunţică, puţin peste un metru şaizeci, cu un piept bine dezvoltat, picioarele cu pulpele cam groase pentru înălţimea ei, părul şaten şi ochii negri umbriţi de nişte gene mari, arcuite, Brigitté era înaltă ca o baschetbalistă, subţirică, supleţea fiindu-i atuul care o scotea în evidenţă şi mai ales părul uşor ondulat de culoarea spicului de grâu bine copt, gata de secerat. Avea ochii albaştri, genele lungi, un mers ca o plutire şi nişte sâni micuţi ca două mingii de tenis.
Folosea cele mai fine parfumuri, iar atunci când mergea pe stradă lăsa în urma sa o adiere suavă de miros de fân proaspăt cosit, făcând nu numai pe bărbaţi, ci şi pe femei să întoarcă privirile, să-i urmărească mersul ca o alunecare printre trecătorii întâlniţi.
Brigitté era nu numai inteligentă, ci şi elegantă, contribuind astfel să menţină cota eleganţei printre elevele liceului, la cele mai înalte standarde. Era etalonul la care ţinea să ajungă fiecare elevă a căror părinţi îşi permiteau aceste costuri.
Afacerile tatălui cu pictura mergeau destul de bine. O anumită clasă a populaţiei cu o stare materială peste medie, a început să investească în afara aurului, mai ales în artă şi cum picturile lui erau în vogă şi preţurile erau pe măsură. Mama, ca orice bugetar, se bucura de venituri suplimentare doar când prindea câte un contract extern, ceea ce se întâmpla destul de rar. Uneori mai pleca cu Opera de Stat în turnee, dar banii de diurnă abia de-i ajungeau la shoping pentru mărunţişuri. Pentru investiţii mai serioase lua de obicei bani de acasă.
Acum, Gabriellé auzind că Brigitté a fumat în casa lui Condurache şi că a mai fost şi singură cu profu’, se îmbujoră la faţă când luă o ţigară din pachetul de Camel, nu atât de emoţia ineditului, cât mai ales din curiozitate, să afle ce-au mai făcut amândoi în timpul meditaţiei, ştiind că şi Brigitté îl plăcea pe profesor. Era mai avantajată decât ea, fiind mai înaltă, subţirică şi cu pletele de aur. Ştia că-i preferata băieţilor din liceu, fapt ce-o făcea să se simtă superioară celorlalte prietene sau colege.
Narcis imediat aprinse bricheta şi, apropiindu-şi mâna de a fetei, îi dădu foc la ţigară. Atingerea celor două mâini le creă o senzaţie stranie la amândoi. Gabriellé îşi ridică privirile şi se uită curioasă în ochii profului, mulţumindu-i în şoaptă.
– Lasă, ăsta-i secretul nostru. Nu trebuie neapărat să ştie cineva că vă încurajez să fumaţi. Dacă nu-i venită Brigitté, ce zici, mai ai chef de matematică?
– Eu ştiu… dacă tot am bătut drumul până aici pe gerul de afară…
– Nu-i nimic. Am să-ţi aleg câteva probleme pe care să încerci să le rezolvi acasă. Când te întâlneşti cu Brigitté i le dai şi ei. La următoarea întâlnire vom discuta despre ele.
– Atunci să le transcriu…
– Nu trebuie. Îţi dau culegerea şi le rezolvi acasă. Aşa ne rămâne timp mai mult să discutăm şi noi, să vedem ce bârfe circulă prin şcoală, ce mai spun elevii despre profesori, chestii din astea.
– Nu ştiu ce se mai bârfeşte. Nu prea mă bag în asemenea discuţii…, mai ales în cele despre profesori.
Condurache se îndreptă spre un bufet din lemn de mahon sculptat, o piesă de mobilier greu, patinat de timp, de unde se întoarse cu un serviciu de lichior în care sticla era pe jumătate plină.
– Ce zici de ceva care să te încălzească pe interior când vei ieşi afară la ger?
– Ştiţi, eu nu prea obişnuiesc să consum băuturi alcoolice. Şi cu ţigara, mai mult mă prostesc, nu sunt o fumătoare pasionată. Când mai mergem la discotecă sau la un bar de zi, servim câte o ţigară că tot îl inhalăm pe al altora.
Condurache aduse o măsuţă pe rotile şi o aşeză între cele două fotolii, apoi umplu cu vişinată două păhăruţe cu picior, dintr-o sticlă de Murano de culoare grena, cu desene albe, reprezentând o scenă chinezească, o femeie servind ceai unei alteia, ce avea un evantai deschis. Era un serviciu de lichior destul de vechi, din perioada antebelică, pe care i-l făcuse cadou o mătuşă când împlinise treizeci de ani. Era sora mamei, care nu avea copii şi ţinea foarte mult la el.
În cameră se făcu simţit imediat mirosul de vişină putredă.
– Noroc şi succes la olimpiadă, îi ură Condurache fetei, dând peste cap lichidul din pahar. De ce nu şi în dragoste, doar eşti fată tânără, continuă el.
– Mulţumesc. Sper să ne descurcăm şi să trecem de faza pe capitală, iar cu dragostea mai am de aşteptat. Măcar să termin liceul.
– Desigur că vă veţi descurca, sunteţi două fete isteţe şi bine pregătite. Pe voi mă bazez să ne facem liceul cunoscut în ţară, iar despre dragoste ştii ce se spune: “este oarbă şi nu ştii niciodată când te va prinde în mrejele ei…”
Gabriellé duse la buze păhăruţul şi fineţea băuturii, însoţită de aroma plăcută a lichidului, îi făcu o deosebită plăcere. Fiind dulce nu simţi tăria alcoolului. Mai trase un fum din ţigară şi începu să privească prin cameră, gândindu-se la vorbele lui Narcis Condurache, care acum se ocupa cu pregătitul cafelei. Dacă priveai mai atent prin încăpere se putea observa că nu-i prea vin oaspeţi. De fapt după cum aflase, nu-i treceau pragul casei alte persoane în afara câtorva membri ai familiei. De femei nici vorbă.
Această vizită a ei, fără însoţitoare, începu dintr-o dată să o încânte. Considerată iniţial drept două ore de meditaţie la matematică, s-ar putea transforma într-una cu surprize neprevăzute. Nici nu-şi dădea seama cât de cutezătoare îi deveniseră gândurile.
După golirea paharului dintr-un instinct involuntar, se simţea cuprinsă de o căldură interioară ce o făcu să se relaxeze. Acum privea detaşată cum trosnesc lemnele în şemineu. „Ce plăcut este în salon”, gândea fata dormitând în fotoliu. Din boxele unui DVD instalat pe un raft al vastei biblioteci plină de cărţi, se auzeau acordurile languroase ale unui tango sud-american.
“Ce frumos ar fi să te afli acum în braţele unui bărbat, să te laşi în dans strânsă la pieptul lui, să-i simţi apropierea trupului şi forţa braţelor care te cuprind cu tandreţe!”, gândi ea dormitând în fotoliu, moleşită de dogoarea şemineului, dar şi de căldura vişinatei ce-şi lăsa uşor, uşor, urmele prin trupul său tânăr.
Îl privea liniştită pe Condurache cum amesteca cu grijă în ibric, să nu se reverse caimacul. Avea o tavă cu nisip fierbinte pe aragaz, prin care plimba cu mare atenţie recipientul din aramă. Dorea să o impresioneze pe tânăra sa elevă cu o cafea turcească originală, ce o primise cadou de la nişte prieteni care fuseseră în excursie la Istanbul.
Gabriellé dormita ca motanul pe cuptor, cuprinsă de o moleşeală plăcută, relaxantă, care o îmbia la visare. Uitase de faptul că este singură în casa unui bărbat de treizeci şi trei de ani, care pe deasupra îi mai era şi profesor. Lichiorul începea să-şi facă efectul, ca şi tăria ţigării.
Condurache reveni cu ibricul în mână, turnă cafeaua în ceştile din cobalt albastru cu dungă aurită pe margini, apoi umplu din nou păhăruţele cu lichidul miraculos.
– Nu mai puneţi vă rog, am început să mă ameţesc după primul păhăruţ!
– Lasă, nu se întâmplă nimic. Aşa ai prima senzaţie din cauza căldurii din şemineu. Nu-i mai plăcut aici decât afară? spuse Condurache, plimbându-şi palma pe spatele fetei, mângâindu-l în alunecarea mâinii sale puternice peste bluza subţire.
Gabriellé nu a considerat un gest nelalocul lui faptul că profesorul şi-a plimbat mâna pe corpul său, într-o mângâiere părintească. Chiar îi plăcu. Îl simţea mai apropiat, ca pe cineva din familie. Parcă nu mai era profu’ – zbir de care se temea tot liceul şi care lăsa corigenţi pe bandă rulantă.
– Ai să vezi ce cafea specială ţi-am pregătit. Nu ştiu dacă ai băut vreodată aşa ceva la un bar sau discotecă pe unde mergeţi voi tinerii.
– Acolo servesc doar espresso, apă fiartă trecută peste o cupă de cafea la care îţi mai adaugă o doză de lapte condensat şi pacheţelul de zahăr, uneori şi un pliculeţ cu ciocolată.
– Serveşte-te, nu te sfii. Nu-ţi place lichiorul meu? Eu mi-l pregătesc după o reţetă proprie, specială. Cum nu are cine să-mi treacă pragul casei, nu prea am ocazia să tratez cu el multe persoane.
– Nu aveţi pe nimeni în casă, locuiţi singur?
– Da, după cum bănuiesc că a aflat tot liceul, de la femeia de serviciu şi până la gardianul de la poartă, am divorţat. Acum, mă pot ocupa mai mult de şcoală, de matematică şi grădinărit, pasiunea mea.
– Dar, domnule profesor, scuzaţi-mi impertinenţa, viaţa dumneavoastră privată nu vă mai preocupă? Încă sunteţi tânăr şi, iertaţi-mi din nou neobrăzarea, sunteţi un bărbat şarmant, care poate să-i placă şi altei femei în afara fostei soţii.
– Da? Aşa crezi tu, sau aşa se discută în cercul vostru de tineri?
– Nu-i numai părerea mea…
– Mulţumesc Gabriellé, nu ştiam că fac o impresie aşa bună printre elevi.
– De ce nu? Chiar dacă unii vă mai înjură câteodată considerându-vă prea aspru.
– Nu pot fi altfel cu chiulangii. Atunci instituţia şcolară nu şi-ar mai îndeplini menirea, cea de instruire a tineretului şi pregătirea lui pentru viaţă.
“Cred că ai fi tu în stare să faci şi altă pregătire unor fete tinere ca mine”, gândi cu îndrăzneală Gabriellé în sinea ei, sorbind cu plăcere din păhăruţul cu lichior.
Nu-l mai simţea aşa de departe şi de distant pe profu’ său de matematică. Putea să-l şi-l considere chiar amic.
“Oare cum o fi ca iubit? îşi permise ea o întrebare insolentă. Din ce cauză l-o fi părăsit soţia? Ştie măcar să sărute ca un bărbat adevărat, sau te amăgeşte cu pupici fără nici un farmec ca Robert, care m-a invitat de câteva ori la discotecă şi la film, plictisindu-mă cu lipsa lui de experienţă şi îndrăzneală”!
Condurache o întrebă dacă are vreun prieten în şcoală care să o însoţească când iese în oraş.
– Nu am. De fapt nici timp de plimbări nu găsesc şi nici nu prea am cu cine ieşi în oraş dintre colegii noştri, minţi ea pe jumătate adevărat. Doar ce şi-l adusese în memorie pe Robert cu un minut în urmă.
– Vedeţi dumneavoastră, noi fetele, ne maturizăm mai repede decât băieţii. Chiar dacă suntem de aceeaşi vârstă, avem câţiva ani buni în plus ca maturitate în gândire.
– Deci simţiţi nevoia să aveţi lângă voi bărbaţi mai copţi la minte, aşa ca mine de exemplu, marşă Narcis zâmbind.
– Hi, hi, hi, sincer vorbind uneori mai facem prostia să gândim şi aşa, punându-ne tot felul de întrebări nelalocul lor referitor la bărbaţii cu “experienţă”, cum îi numim noi, fetele.
Gabriellé se sperie de cutezanţa sa de a discuta probleme aşa de intime cu profesorul de matematică.
“Poate vişinata a început să-şi facă efectul sau o fi de vină căldura din cameră?” Se simţea un pic ameţită şi euforică.
Bărbatul îşi sprijini podul palmei pe genunchiul dezgolit destul de mult al Gabrielléi, care se cufundase cu totul în moliciunea fotoliului. Acest gest o electrocută pe elevă, care se alertă:
“Ce face profu’ cu mine acum? Ce are de gând să facă? Va încerca să mă seducă?”
Condurache, cu o mână pe piciorul fetei şi cu cealaltă pe ceaşca cu cafea, sorbi încet şi cu plăcere, privind fata cu insistenţă în ochi. Aceasta făcu o mişcare de retragere, încercând să-şi tragă fusta spre genunchi, dar nu reuşi decât să-şi dezgolească şi mai mult pulpa dinspre Condurache. Privirile lui căpătară o anumită scânteiere pofticioasă. Se gândea că făcându-i avansuri fetei, aceasta ar putea povesti în liceu şi apoi să se audă şi la Inspectorat, că el invită acasă tinere eleve pentru meditaţie, dar în fapt doreşte să se culce cu ele.
Gabriellé, ca orice adolescentă dornică să savureze la maximum stările extreme care o caracterizau de fapt, îl privi pe bărbat cu interes. Se simţea dintr-o dată curajoasă şi puternică. Chiar îi plăcea de el.
Situaţia ei de virgină devenise apăsătoare. Nici să se ofere unui coleg fără experienţă, care apoi ar fi povestit întregului liceu că s-a culcat cu ea, nu i-ar fi surâs. Spera mereu ca atunci când va sosi momentul să se dăruiască cuiva, acesta ori să se însoare cu ea, lucru prea îndepărtat şi greu de îndeplinit, ori se va oferi pur şi simplu unui bărbat de care să-i placă şi care să-i aprecieze “sacrificiul”. Nici nu-şi dădea seama cât de aproape putea fi acel moment, după cum se simţea în acele clipe euforice!
Au început să-şi povestească unul altuia diferite întâmplări hazlii. Condurache insista ca fata să i se adreseze pe nume când sunt singuri, fapt ce o încânta pe elevă, chiar dacă nu avea curajul să o facă.
La un moment dat Gabriellé simţi nevoia să meargă la baie şi atunci se ridică din fotoliu, întrebând unde este amplasată. Condurache o luă pe după umăr şi o conduse prin living room spre o uşă ce a stat tot timpul închisă. Dădea spre un hol larg cu mai multe uşi.
Luând-o de mână, deschise una dintre uşi şi îi arătă baia. Observase că lichiorul şi căldura şemineului începuseră să-şi facă efectul asupra tinerei. În faţa uşii deschise, o luă de după umeri şi o strânse la piept, fără ca aceasta să se opună. Cum fata nu-i ajungea decât până la umeri, bărbatul se aplecă şi o sărută pe creştetul capului, aproape părinteşte. Gabriellé, care avea mâna în mâna lui, o strânse uşor, cu plăcere, ca o acceptare, privindu-l insistent în ochi. Intră imediat în baie, închizând uşa după ea.
Aici trona o oglindă de mărimea unui om. Fata se postă în faţa ei şi se studie cu atenţie. Ochii i se micşoraseră şi îi erau un pic injectaţi, iar obrazul îmbujorat parcă o ardea. Se privi cu insistenţă şi se întrebă:
“Ce zici, Gabriellé, ai curajul să mergi mai departe?”
Era emoţionată numai că-i trecea prin cap acest gând, dar să-l mai şi pună în practică! Aruncă pe faţă cu apa rece ca gheaţa, pentru a alunga aburii alcoolului ce-o cam ameţiseră şi să se răcorească. Se simţea ciudat din cauza păhăruţelor golite. Deliciosul lichid îşi făcea simţit efectul. Revenită în hol, nu a fost atentă ce uşă a deschis şi s-a trezit în mijlocul unui dormitor elegant, cu un pat mare matrimonial pe mijloc, cu tăblii din lemn pictat, acoperit cu un pled strălucitor de culoare turcoaz. De părţile laterale ale pledului atârnau ciucuri mari. Pe tăblia de la capăt erau pictaţi doi îngeri ce supravegheau somnul unei frumoase prinţese blonde, îmbrăcată într-o cămaşă albă, diafană. Dându-şi seama că a greşit uşa, Gabriellé privi totuşi cu interes încăperea:
“Deci aici face dragoste Condurache când îşi aduce iubitele”, gândi ea cu o anumită nuanţă de curiozitate în gând. “Şi ce pat mare are. Îi mai lipseşte baldachinul ca să fie unul din poveştile cu zâne şi cu prinţi. Văd că zâna este deja pictată pe tăblie. El o fi oare prinţul ?”
În spatele ei apăru profesorul care şi-a dat seama că fata a greşit uşa de acces spre living room.
– Ai fost curioasă să-mi vezi dormitorul? o întrebă Condurache luând-o cu un braţ de mijloc, ajungând cu degetele sub sânul fetei, care tresări înfiorată.
– Nu, nu, răspunse ea încurcată şi totodată jenată de situaţie, am intrat din greşeală.
– Desigur, am glumit. Nu eşti singura persoană care păţeşte aşa ceva. Îţi place dormitorul meu?
– Mda, este frumos, mobilă veche în stil baroc, din nuc, camera este luminoasă şi primitoare…
– Văd că te pricepi şi la artă. Te-ai simţi atrasă de un asemenea dormitor?… tatonă el mai departe terenul…
– Depinde de împrejurare şi pentru ce mergi într-un asemenea dormitor, spuse ea cu mai mult curaj, privindu-l cu obrăznicie în ochi. Să-i admiri mobilierul ca obiecte de artă veche, sau să-l foloseşti pur şi simplu ca pe o cameră mai deosebită, destinată odihnei.
Condurache o apropie de el şi o luă în braţe, în timp ce ea ridică capul, privindu-l întrebătoare:
“Ce ai de gând să faci acum cu mine, profule?” Acelaşi lucru se întreba şi Condurache. Să profite de starea de derută şi de abandonare a fetei, sau să se retragă cu demnitatea sa de profesor aflat în faţa unei eleve un pic ameţită de alcool?
Privirile Gabrielléi parcă îl îndemnau să o sărute, iar buzele lui abia aşteptau s-o facă, lucru de la care nu se putu abţine. Era prea mult timp de când nu se mai culcase cu o femeie, să mai aibă şi raţiune asupra gestului său, iar momentul era prea excitant.
Când îşi puse buzele flămânde peste cele ale copilei, aceasta făcu ochii mari şi-l privi cu intensitate şi nedumerire.
„O sărută Condurache? Condurache, zbirul?”
Îi răspunse involuntar la sărut. Era conştientă de faptul că cel care o săruta în măreţul dormitor, este profesorul său de matematică, un bărbat de treizeci şi trei de ani!
Dar, parcă nu mai avea importanţă acest lucru! Sângele începu să-i fiarbă. Se ridică pe vârfurile picioarelor să ajungă cât mai bine la buzele lui cărnoase. Le sărută cu plăcere, prinzându-l cu mâna de după cap.
Mâinile bărbatului se dezlănţuiră. Începură să-i mângâie sânul, masându-l uşor. Introduse apoi mâna pe sub bluza care nu mai avea toţi nasturii la locul lor şi frământă mai departe muguraşii ce se întăreau vizibil, împungând pânza albă. Gabriellé era în extaz. Simţea cum se umezeşte. Nu mai trăise aşa de intens acest moment decât atunci când s-au întâlnit într-o noapte la o petrecere în pijama mai multe fete şi după câteva sticle golite de bere, bine ameţite, au vizionat un film porno adus de una dintre ele şi, excitată fiind, a început să se mângâie din instinct, fără să vrea.
Acum nu aştepta decât momentul când Condurache o va ridica ca pe un fulg în braţe şi o va purta spre imensitatea patului!
Nu ştia dacă ce face acum este ceea ce dorea într-adevăr să i se întâmple şi este cel mai bine pentru ea şi viitorul său. Nu era decât un copil rătăcit în labirintul senzaţiilor şi al plăcerilor, cărora nu mai putea să le facă faţă.
“Dar aceasta este o copilă.”, gândi la un moment dat Condurache, revenindu-şi. “O eleva a mea. Ce va urma după aceea?”
O ridică într-adevăr în braţe, dar nu o duse spre pat, cum se aştepta eleva, ci spre living room, unde o aşeză în fotoliul din care aceasta se ridicase cu câteva minute în urmă. Gabriellé era total dezamăgită.
Fusese hotărâtă să se abandoneze în braţele bărbatului puternic de lângă ea. Acum parcă era trezită la realitate dintr-un vis plăcut, care a rămas doar un vis neîmplinit. Se simţea jenată faţă de Condurache, aşa cum se simţea şi el faţă de ea.
– Gabriellé, scuză-mă că m-am lăsat ademenit de frumuseţea şi tinereţea ta, îi spuse gâfâind bărbatul şi asta nu din cauza efortului depus s-o readucă între braţele fotoliului. Îmi cer scuze. Nu trebuia să se întâmple acest lucru, mai ales că-mi eşti elevă şi eşti aşa de tânără…
– Şi eu sunt la fel de vinovată, recunoscu sincer fata. Nu trebuia să beau lichiorul şi mai ales să mă simt aşa de bine, aici lângă dumneavoastră, la căldura şemineului.
– Sper că nu ai să spui cuiva despre acest incident nefericit.
– Lăsaţi, domn’ profesor că nu a fost chiar aşa de rău. Pot recunoaşte că ne-a plăcut amândurora, chiar dacă la un moment dat ne-a “furat peisajul”. Fiţi sigur că nu voi spune nimănui că am stat singuri în living şi m-aţi tratat cu ţigări, lichior şi cafea turcească. Nimeni nu m-ar crede că nu s-a întâmplat nimic “deosebit” între noi.
– Este bine aşa. Când doreşti să mai vii la pregătire?
– Singură sau cu Brigitté? Replică ea veselă nevoie mare. Depinde la ce vreţi să mă pregătiţi pentru viitor! continuă ea cu tupeu, pe acelaşi ton vesel. Ştia că acum Condurache putea să fie foarte uşor manipulat. I-a descoperit slăbiciunea. Orice aluzie despre “întâlnirile” lui cu elevele la meditaţie l-ar fi şifonat foarte tare în liceu şi nu numai, dacă s-ar auzi mai departe de aceşti pereţi despre aşa zisele ore de “meditaţie”. Era suficient să-i povestească Brigittéi şi afla jumătate de Bucureşti despre aventurierul profesor care se dă la adolescente.
După ce fixară ziua când va sosi de data aceasta cu Brigitté, Gabriellé se îmbrăcă şi se pregăti să părăsească confortul din cameră. Se întoarse cu dezinvoltură spre gazdă şi cu nonşalanţa vârstei şi a efectului băuturii suverană peste mintea sa, se adresă din prag:
– Ce zici, Narcis, nu-mi dai niciun pupic de rămas bun?
Condurache, surprins de tupeul fetei, se aplecă să o sărute pe obraz, numai că Gabriellé îl cuprinse cu mâna de după gât, îl trase spre ea şi ridicându-se pe vârfuri, îl sărută pasional, cum nu o mai făcuse cu nimeni până atunci, lăsându-l perplex pe Condurache, om trecut prin multe situaţii de acest gen în tinereţea sa.
– Ştii! Asta-i ca să ai la ce te gândi după plecarea mea şi mai ales la ce ai pierdut, spuse ea ameţită de lichior şi aroma de cafea turcească, închizând veselă uşa în urma sa.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Iubirile unui pescar – povestiri pescaresti si de viata.

 Mocanu Gheorghe

                                           Virgil Stan – “Iubirile unui pescar”

EdituraDigital Data” Cluj – 2010 – 206 pag

Nu l-am cunoscut personal pe autor, deşi am realizat prefaţa acestui volum, decât joi, 20 mai 2010, cu câteva minute înainte de a intra în sala Bibliotecii “V.A.Urechia” din Galaţi, unde a avut loc lansarea. Dar i-am citit cartea… Ar fi fost culmea să-i fac prefaţa fără să i-o citesc, deşi, astăzi, nu mă mai surprinde nimic, că am luat parte la destule manifestări unde vorbeau scriitorii noştri, mai mult despre autor, decât despre carte, pentru nu o citiseră, iar pe autor îl cunoşteau de-o viaţă sau de la şpriţuri. Aşa că, voi vorbi despre volumul acesta, Iubirile unui pescar şi nu despre autorul ei. O carte care – să zicem! – va stârni interesul cititorilor, dar şi al criticii literare, căci, în aceste vremuri înfiorate, când mulţi dintre creatorii de literatură îşi drenează osârdiile spre forma versificată, Virgil Stan, un dobrogean prieten cu apele şi peştii, cu ţărmurile şi valurile, dar şi cu femeile frumoase, aruncă undiţa spre noi, încercând să ne prindă cu această carte de proză, scrisă din suflet şi pentru suflet, despre oamenii şi locurile copilăriei sale, despre viaţa sa amoroasă, despre destinul său.

Mesajul cărţii este unul cât se poate de simplu, şi anume, ca să-l citez pe Euripide, “dragostea este tot ce avem şi singura modalitate de a ne ajuta unul pe celălalt”, iar drumul pentru a obţine pacea interioară constă în a finaliza lucrurile pe care le-ai început.

Virgil Stan a început să iubească din tinereţe, de când, probabil, la orizontul Mării Negre, a observat, cu ochii adolescentului, primul trup de femeie. Apoi a zărit peştii, de care nu s-a putut despărţi niciodată.

Iubirile lui sunt peştii şi femeile frumoase. El încearcă să finalizeze lucrurile pe care le-a început atunci, prin aceste cărţi scrise din obsesiile lui, propunându-ne astfel o literatură intimistă.

Iubirile unui perscar nu este o carte cu aspect vetust, deci nu are acel aer de învechit, arhaic, demodat. Este un volum de dragoste în cheie masculină, ceea ce mi se pare foarte interesant, având în vedere tendinţa mai mult a autorilor-femei de a se apleca asupra acestui gen de literatură.

Cititorul mai cult ar putea să-şi amintească faptul că Stendhal a scris un tratat despre dragoste, sau tipurile de amor propuse de Gib Mihăiescu în romanele sale. Ei, nu! Nu este un asemenea tip de amor ceea ce ne propune Virgil Stan. El nu sondează subconştientul, fapt ce i-ar fi conferit o mai mare doză de modernitate. El descrie simplu şi fără ocolişuri, fără intrări în domenii romantice sau în subconştient, un act de dragoste unică, aşa cum l-a perceput el la vremea respectivă şi aşa cum vrea să-l transmită cititorului.

Deci, cred că merită citit, pentru simplul fapt că – şi acum îmi vin în minte cuvintele regretatului Prof. dr. Ion Rotaru, cel care a scris „O istorie a literaturii române” – M-am săturat de amatorismul „profesioniştilor”- cu ghilimelele de rigoare, familiarizaţi cu…umanioarele, pândiţi de amatorismul rutinier şi adesea leşinat, lipsit de vlagă, de spontaneitate, de prospeţime”. Şi atunci, vă îndemn să vă lăsaţi seduşi de povestirile domnului Stan, care ne propun un exerciţiu: acela de a privi lumea şi dragostea, fie ea pentru natură, fie pentru femeie, de pe un ţărm. De pe ţărmul mării noastre. Aşa cum o vede dobrogeanul îndrăgostit incurabil, căci atunci când iubeşti pe cineva şi îl pierzi, îl cauţi mereu. Marea este o atracţie, iar noi, cei din alte părţi ale ţării, nu-i rezistăm, şi o căutăm mereu. Ştim că de acolo porneşte melancolia. Dar, tot de acolo, porneşte şi zbuciumul valurilor. Sufletul domnului Stan este unul zbuciumat.

Lectura paginilor de dragoste este inedită şi autorul încearcă să ne descrie lupta sa cu destinul implacabil, care ne demonstrează că în viaţa oricui se întâmplă ca oamenii să vină şi să plece şi trebuie să-l accepte aşa cum este, dar luptând pentru el, pentru că nu contează cât trăieşti, important este să trăieşti o clipă pentru care merită să mori.

Cartea este scrisă într-un ritm alert, cu nerv şi vitalitate, dar şi cu lirism, cu multe expuneri scurte, fără înflorituri sau figuri de stil sofisticate, ceea ce va determina cititorul să întoarcă pagina, tot mai interesat de evoluţia acţiunii sau conflictului din fiecare capitol al cărţii, dar şi al vieţii povestitorului. Vom observa pagini scrise cu generozitate şi rigurozitate, uneori cu detalii de monografist şi de portretist, atent să ne informeze şi să ne descrie, cu date concrete, momente importante din viaţa sa, prin care doreşte să împărtăşească semenilor săi întâmplări şi amintiri din această parte a ţării, plină de farmec şi inedit, cu bune şi rele, dar mai ales, cu dorinţa de a se dărui pe deplin cititorului.

Şi pentru că nu vreau să plictisesc, rolul meu fiind acela de a vă incita la lectură, am să vă propun câteva fraze extrase din carte, poate, d-l Stan, prin debutul său inedit, la peste cei 60 de anişori, va stârni interesul cititorului şi de ce nu, şi al criticii literare.

“Mâinile fine şi dornice de dragoste ale lui Genny, în mângâierile sale, când se plimbau încoace şi încolo pe trupul meu, îmi transmiteau o senzaţie ciudată, bizară, însă extrem de agreabilă, mai ales când ea îmi mărturisea că simte fluturaşi în stomac, care îi făceau sărutările mai fierbinţi şi mai pasionale, abandonânduse cu totul în braţele mele dornice de a o ocroti, cu toată iubirea ce i-o purtam”.sau

“Căldura a pus stăpânire pe liniştea apei, doar unduiri uşoare dansau deasupra mării. Se anunţa o zi caniculară de vară, iar eu pluteam pe mare. Din când în când, introduceam şapca de blugi în apă, o storceam uşor şi o aşezam pe creştetul capului. Apa se prelingea peste umeri, iar răcoarea mă înfioara. Pescăruşii se adunau zgomotoşi în jurul meu, le era foame. Erau prietenii pescarilor. Cel mai curajos se aşeza pe copastia bărcii şi privea ţintă peştele din cârlig: I-l aruncam. Atunci, începea cursa contra cronometru: alţi pescăruşi îl aleargau pe norocos, pentru a-i fura bucata de peşte. Dacă vroiai să-i aduni în jurul tău, era destul să strigi “Vasilică!” “Costică!, să ridici mâna deasupra capului şi din senin, apăreau imediat, lângă barcă, stoluri de pescăruşi şi albatroşi. Asta se întâmpla dimineaţa, când priveam, mut de admiraţie, spectacolul măreţ al răsăritului de soare şi nu conteneam a mulţumi vieţii că aveam ocazia să-l văd încă odată. În urechi îmi răsunau acordurile lui “O sole mio” şi parcă îl vedeam pe marele Pavarotti ridicând braţele spre cer, în timp ce cânta, cinstind lumina pe care soarele o oferea pământenilor.”

 

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Cat de mult te iubesc…

 

N O U T Ă Ţ I | Beletristică

CAT DE MULT TE IUBESC…,
de Virgil Stan

In această vacanţă citiţi o foarte pasionantă poveste de viaţă şi de iubire spusă cu multă dăruire de Virgil Stan, un autor îndrăgostit de textele sale. Doi tineri, Săndica şi Mircea, ajung să cunoască adevărata iubire atunci când se aşteaptă mai puţin, atunci când viaţa lor ar putea lua un cu totul şi cu totul alt drum. Săndica, o tânără care şi-a provocat destinul în mai mult rânduri, încearcă să dezlege iţele tentaţiilor şi himerelor, dar până la împlinirea sa ca femeie, trebuie să-şi răscumpere greşelile. La rândul său, Mircea, un răsfăţat al vieţii, este pus în situaţia de a se dedica iubirii sau carierei. Ce fac cele două personaje, ce aleg, cum îşi croiesc viaţa vor descoperi cititorii acestui extrem de sensibil roman.

Posted in Uncategorized | Leave a comment